Către Brașov, în sălbăticia interioară

Pentru că n-am banii lui Elizabeth Gilbert să frec podele în India, mănânc, mă rog și iubesc în felul meu. Un fel low budget, desigur. După două decese în familie, extracția celor patru molari de minte și alte mici chestiuni care dacă nu m-au răvășit, mi-au dat bătăi de cap, mi-am zis că a sosit momentul să plec în sălbătăcie.

Dacă te aștepți să-ți povestesc cum m-am întâlnit cu vreun urs, s-ar putea să te dezamăgesc. M-am întâlnit cu mine, căci am plecat în sălbăticia interioară. În sfârșit, când apele s-au calmat, am decis să plec haihui, și nu din nevoia de a fugi de ceva, ci din necesitatea de a călători către mine însămi. Așa am plănuit un weekend întreg în care să-mi aparțin pe deplin. Aveam ideea aceasta în cap de câțiva ani, însă simțeam că nu sunt aptă să mă pot bucura de profunzimea experienței. Mai mult decât ieșirea din zona de confort, mă speria doar oprobiul pe care l-ar manifesta lumea față de o femeie care hoinărește de una singură. Din nu știu ce motiv, nu voiam să fiu privită cu dispreț sau compasiune de către oamenii din jurul meu. Chiar dacă eu sunt capabilă să-mi accept singurătatea, asta nu înseamnă că oamenii sunt dispuși să-i accepte pe cei solitari, fie pentru că-i consideră niște inadaptați social, fie pentru că, în taină, îi invidiază pentru confortul pe care îl simt propria piele. Treptat, lucrurile au început să se schimbe și să mă doară undeva (și nici măcar acolo) de ceea ce cred indivizii din jurul meu. Cristina face aventură de ceva timp și mi-a dat curaj mai mult decât crede. Almona călătorește și ea singură. Mihaela hoinărește neînsoțită încă de când era adolescentă. M-a inspirat până și Calvin Klein. Din moment ce nu mă dau în vânt după bijuterii, singurul gând pe care mi l-a implantat campania NO TIME LIKE THE FIRST a fost…SOLO TRIP. Și am zis că acesta este semnul de care am nevoie.

Astfel, sub influența analgezicelor, m-am dus în gară să-mi cumpăr bilet doar dus către Brașov. De acolo văd eu ce fac, mi-am zis. Am căutat cazare pe Booking.com, mi-am făcut rezervare și chiar am vorbit cu gazda, ca să fiu sigură că n-o să mă răzgândesc când îmi voi reveni din letargie.

Zilele s-au scurs pe repede înainte și emoțiile mele erau din ce în ce mai mari. Ce-a fost în capul meu? Presimt că două zile o să stau numai în cameră și o să citesc! Puteam să fac asta și la mine acasă, pe bani mai puțini! Dar n-a fost așa. Începutul celui de-al douăzeci și optulea capitol m-a făcut să realizez că totul va fi bine. Mai exact, mi-am dat seama de asta când, de ziua mea, am primit cadou un rucsac trekking căruia era clar că trebuie să-i fac rodajul. În dimineața următoare, am citit rugăciunea călătorului și am plecat la drum fără teamă.

La 08:40, trenul părăsea Gara de Nord. Am ales să călătoresc cu Regio Călători. M-am gândit că fiind un vorba despre un tren privat, condițiile ar trebui să fie decente. Din păcate, nu a existat aer condiționat, iar vagoanele erau cam murdare, ca să nu spun jegoase. În schimb, mi-a plăcut faptul că pasagerii nu ascultau manele și nu miroseau urât. Controlul cel atrăgător, desprins parcă din filmul Magic Mike, a devenit ca un bonus. Legitimația de călătorie m-a costat 24 de lei.

Drumul a durat trei ore și jumătate. Pentru unii dintre voi, ăsta s-ar putea numi timp mort, încărcat de plictis. Ei bine, există cărți și nu mă refer doar la cele pentru poker. Când le folosești cu încredere, nu ai cum să te plictisești.

Pe la jumătatea drumului, am lăsat cartea deoparte și mi-am început monologul interior: Acu-i acu`. Ce caut în Brașov? N-am nevoie de itinerar, însă o direcție nu mi-ar strica. Ajung în gară, apoi ce fac? Încotro? Și primul gând care mi-a venit în minte a fost Parc Aventura, apoi m-am gândit, evident, la mâncare.

Odată ajunsă la destinație, am luat autobuzul 7 din fața gării pentru a ajunge în centru, adică la stația Livada Poștei. Cel mai mic titlu de călătorie RATBV costă 5 lei și are două călătorii. Chiar dacă prețul este destul de piperat, mi-a plăcut să văd că toți oamenii care urcau în autobuz își validau biletele și cardurile de călătorie. În București nu prea se întâmplă asta. Totodată vreau să punctez că în București nu sunt doar bucureșteni, da? De asemenea, mi-a plăcut că exista aer condiționat și că scaunele nu păreau infestate cu boli extraterestre, așa cum am văzut prin alte părți.

Doar ce am clipit și m-am trezit pe strada de Mijloc mergând către…Cazare de Mijloc, locul unde îmi rezervasem o cameră. Începutul mi se părea foarte palpitant. Mă simțeam ca într-un film cu spioni, deoarece primisem pe Whatsapp instrucțiuni misterioase despre cazare: v-a fost alocată camera X, în fața ușii veți vedea o casetă cu cod, apăsați XZYW pentru a deschide caseta și a intra în posesia cheii, atunci veți pune și banii. Mai întâi a fost James Bond, apoi Charlie`s Angels, acum e rândul duduii.

Când auzi Cazare de Mijloc, e posibil să te gândești că e vorba despre o cameră așa și așa. Ce-i drept, poate că nu e cea mai inspirată denumire. Adevărul e că am avut o cameră de-a dreptul superbă! M-a costat 120 de lei, însă raportul-calitate preț a fost încântător. Prețuri mai mici de atât aș fi găsit doar la hostel și nu mă atrege deloc ideea de a audia sforăiturile altora!

L-am cunoscut și pe proprietar, un domn amabil care mi-a oferit sugestii despre ce e de făcut prin zonă. După ce m-am acomodat, am plecat spre centru. În 15 minute am și ajuns. Prima mea misiune în Brașov era să mănânc ceva.

M-am oprit la Bistro de l`Arte. Cum am cotit în Piața George Enescu, o măsuța de o persoană parcă aștepta pe cineva: pe mine. M-am așezat și a fost momentul când am conștientizat că am plecat de una singură undeva. Și m-am simțit mândră. Am simțit că nu depind de nimeni, ci doar de mine și de voia Domnului. M-am răsplătit cu o ciorbă de sfeclă, lobodă, gulie și parcă un strop de dragoste. Delicioasă! Alături de ciorbă a venit și cea mai bună felie de pâine de casă din lume! Am mâncat-o separat, deoarece era prea crocantă, gustoasă și parfumată ca să nu mă pot bucura de ea ca atare.

În continuare, am servit bruschete gratinate cu cașcaval, pe care roșiile și usturoiul se înlănțuiseră într-un dans perfect. Vântul adia, cașcavalul se dezlănțuia, pâinea voia să rămână în centrul atenției. Parcă și timpul a stat în loc, exact cât era nevoie pentru a mă bucura de un prânz perfect. La final, am servit un suc rece de coacăze negre. Totul m-a costat în jur de 50 de lei și sunt mai mult decât mulțumită de investiția pe care am făcut-o în stomacul meu.

Ce mi-a plăcut mai mult în această experiență culinară a fost faptul că ingredientele sunt furnizate de către producătorii locali. Spre exemplu, cașcavalul este de la Ferma Cățean, iar legumele ecologice provin direct din grădină. Probabil de aceea preparatele sunt atât de bune!

M-am plimbat puțin, am lăsat mâncare să se așeze și am luat autobuzul 17 spre Parc Aventura, însă nu am întrebat la ce stație trebuie să cobor. Din nu știu ce motiv, am avut impresia că o să fiu lăsată fix în fața porții, însă nu a fost așa. Când am activat GPS-ul, am văzut că trecusem de ceva timp de destinație. De fapt, mă cam rătăcisem, iar GPS-ul hotărâse, pentru moment, să tragă un pui de somn. Am coborât din autobuz și am luat-o la pas. Pentru a ajunge în parc, am apelat la metoda tradițională, adică am întrebat din om în om. În vreo 15 minute, am ajuns.

Taxa de intrare în Parc Aventura este de 60 de lei/persoană pentru trei ore. Ora suplimentară costă 20 de lei. Pentru suma de 10 lei, își poți cumpăra și o pereche de mănuși care este mai mult decât recomandată. După ce am plătit, am mers într-un loc unde am fost echipată cu un ham pe care existau două carabiniere pentru siguranță și o rolă pentru tiroliană. Ce să mai, arătam ca un alpinist utilitar. După aceea, am participat la cele 15 minute de instructaj. Mi-am lăsat rucsacul într-un dulăpior, apoi am pornit către aventură.

Am început cu un traseu galben, deoarece asta prevede regulamentul. Trebuie să recunosc, mi-a fost un pic teamă pentru că nu știam la ce să mă aștept. Dacă nu mă descurc? Cum mai cobor eu de aici? Aoleeeuuu, Magdo, aventură ți-a trebuit! Apoi am văzut că sunt copii pe traseu. Erau veseli, deloc încruntați sau speriați și de-abia așteptau să vadă ce mai urmează. Cred că ăsta e unul dintre avantajele de a fi copil: nu-ți este teamă de aventură, ci doar de monstrul din cămară.

Și-am pornit printre copaci, la o înălțime de vreo trei metri. Când ai 150 cm și frică de înălțime, te ia cu amețeli și dacă te urci pe un scaun. Nu aveam de gând să las treaba asta să-mi stea în cale. Traseul este descris ca fiind ușor de parcurs, însă pe alocuri îți punea mintea la contribuție, încrederea în sine și condiția fizică. Pe măsură ce îl parcurgi, te face să-ți dorești mai mult și tot mai mult, iar în corpul tău au loc niște reacții de-a dreptul magice. E fantastic să descoperi câte poți face pe cont propriu atunci când vrei cu adevărat un lucru. Chiar și așa, fii fără grijă, pe teren există instructori care să ofere indicații celor care prinși la ananghie.

După ce am parcurs cele trei trasee galbene, a sosit momentul să trec la următorul nivel: verde, adică șase metri înălțime! Adrenalina creștea numărul bătăilor inimii. Știi când mănânci fistic și nu te poți opri până nu ai terminat toată punga? Așa e și cu adrenalina. E suficient să te indunde primul puseu, apoi nu te mai oprești prea curând. 

Am decis că vreau și mai mult. Așa că, iată-mă, pe o mică platformă. În fața mea, am un cablu de 307 metri peste lac. Da, o să mă dau pe tiroliană. Cred că, de fapt, pentru asta am venit aici. În premieră națională și internațională, nu sunt paranoică. Nu iau în calcul riscuri, nici măcar nu știu sigur dacă îmi este frică. Poate că frica a rămas la București sau s-a rătăcit când căutam parcul ăsta. Știu doar că, uneori, când gândești prea mult, ratezi niște lucruri. Nu vreau să mai ratez nimic. Cred că, în ultima perioadă, am învățat într-adevăr câte ceva despre bucuria de a fi sănătos, de a trăi și de a de gusta din tot ceea ce are viața de oferit.

M-am instalat și am pornit. Cred că am surprins și instructorul pentru că, în ciuda staturii fragile, nu am ezitat absolut deloc. Am avut un sentiment profund de eliberare. Aproape că îmi venea să plâng de fericire pentru că trăiam un astfel de moment. Dinăuntrul meu, aproape independent de mine, a ieșit un chiuit. Bărcuțele de pe lac se opriseră pentru moment, iar oamenii se uitau la mine. Mă simțeam tânără, curajoasă și relaxată. Mi se părea totul firesc și mă încadram perfect în peisaj. Parcă eram eroina care își face singură cascadoriile într-un film…artistic. Da, artistic, nu de acțiune, pentru că de data asta era vorba despre arta de a trăi!

Cablul de întoarcere a avut 200 de metri. M-am bucurat, din nou, ca prima dată, de zbor, de viteză, de adrenalină, de mine și de viață. Oare de ce nu am făcut asta până acum?

Am mai făcut un traseu verde, apoi a sosit momentul să mă îndrept către ieșire. Am plecat cu gândul de a reveni și de a continua ceea ce am început. Și da, e o amenințare la adresa rutinei!

Când am ieșit din parc, nu știam încotro s-o apuc, așa că am întrebat-o pe prima femeie care mi-a ieșit în cale unde e stația de autobuz. Așa am ajuns să mă împrietenesc cu Oana și fiul său, Eric, care avuseseră și ei parte de aventură. Deși erau din Brașov, nu cunoșteau prea bine zona, deci nici nu știau unde ar putea fi stația și, până la urmă, după ce ne-am plimbat prin parc, lucru care nu m-a deranjat deloc, am găsit-o împreună.

M-am întors în centrul orașului, mi-am cumpărat apă, bere și pufuleți de la un supermarket, apoi m-am restras în camera mea. Da, după o zi așa de încărcată, am simțit că trebuie să sărbătoresc cumva independența mea cea sălbatică. La ora 22:00, eram deja în pijamale și mă uitam la seriale. Sunt foarte sălbatică, nu-i așa? Apoi am început să răsfoiesc o carte pe care am găsit-o în cameră și care mi s-a părut foarte interesantă. Mai exact, este vorba despre În drum spre casă de Sonia Choquette, în care autoarea povestește cum, prin pelerinaj, s-a purificat de slăbiciunile fizice și emoționale. Am simțit că trebuie să o citesc. Drept urmare, am pus-o pe lista mea, apoi m-am pregătit de nani.

S-a făcut dimineață. Mi-am strâns lucrușoarele, apoi am pornit la drum. Aveam o poftă nebună de merdenele, însă tipul pufos care era la rând înaintea mea le luase pe ultimele rămase. A trebuit să mă orientez spre altceva.

În plimbările mele, am trecut pe lângă un butic hippie. Mi-am zis că trebuie să marchez cumva experiența, așa că mi-am făcut cadou o brățară Kabbalah cu șnur negru și charm în formă de fluture care, sper eu, să-mi amintească mereu că pot face tot ceea ce îmi propun.

Drept consolare că nu am găsit merdenele, mi-am zis să merg La Vatra Ardealului să mănânc o prăjitură. Ah și ce consolare dulce! Prăjiturile de aici nu arată ca desprinse din reviste, ci par mai degrabă par a fi pregătite cu dragoste de către o bunicuță cu mâinile tremurânde. Am dat 20 de lei pe această felie de tartă, însă nu regret niciun bănuț sau calorie.

După ce m-am alimentat cu dulce și apă, am făcut o binemeritată pauză, apoi m-am îndreptat spre munte. Îmi propusesem să merg pe Traseul Serpentinelor, adică cel marcat cu triunghi roșu, pentru a ajunge unde stă scris, în stil hollywoodian, Brașov. Accesul l-am făcut undeva prin apropierea telecabinei. Marcajul arată că timpul de parcurgere este de o oră, însă eu l-am terminat în 35 de minte, cu tot cu pauzele pentru apă și fotografii.

Încă de cum am urcat pe poteca verde, plămânii mei au fost surprinși. Era o mică doză din ceva ce nu mai simțiseră de mult vreme. Un strop de aer curat, un strop de tinhă, un strop de natură. Încă se afla civilizația în proximitatea mea, dar clar era o evadare din urbanul agitat. Liniștea nu era deloc străină. Parcă ne știam de undeva.

Se auzeau dor munții, mă întrebau de ce am renunțat să-i mai vizitez. Pe lângă mine treceau munțomani profesioniști sau amatori, tineri sau bătrâni și, potrivit codului bunelor baniere al aventurierilor, ne salutam între noi.

Când am ajuns în vârf, deja era coadă la făcut poze. Deh, oamenii urcaseră cu telecabina, erau fresh. Eu eram atât de transpirată, încât părea că tocmai am ieșit de sub duș. Nu mă obosesie drumul, cât o făcuse rucsacul de vreo cinci sau șase kilograme, în care efectiv nu știu ce băgasem. La ce bun să mergi la munte dacă urci cu telecabina și nu transpiri un pic?

De sus, Brașovul arăta ca o carte poștală vie. Părea un oraș în miniatură, unde păpușile se aflau în căsuțe, la o limondă, pentru a se feri de caniculă. Întinderile mă făceau să simt cât de mare e lumea și cât de puțin am văzut din ea. Dacă cineva nu crede în existența Lui Dumnezeu, ar trebui dus pe munte și lăsat să privească împrejurimile. Așa ceva nu poate fi rezultatul unei întâmplări.

Inițial am vrut să mă întorc pe traseul marcat cu triunghi galben, adică Treptele lui Gabony, însă citisem că e destul de abrupt, iar eu nu doar că aveam în spate greutate care mă putea contrabalansa, însă nici nu aveam bocanci care să-mi acopere glezna. Nu am vrut să compromit o experiență frumoasă, așa că m-am întors pe unde am venit.

Pentru că sunt o fată simplă și pentru că iubesc cartofii prăjiți, am decis să merg la Cartofisserie. Cred că porția pe care am servit-o se află în top 3 cele mai bune pe care le-am mâncat vreodată. N-a lipsit nici sosul. Ce pot să spun, poate că măresc colesterolul, însă cartofii prăjiți pot fi considerați ingrediente nelipsite din rețeta fericirii.

După ce am mâncat, văzând că mi-a mai rămas timp, am vizitat Muzeul Civilizației Urbane. Pasionată fiind de lifestyl-ul epocilor apuse, timpul petrecut aici a fost de-a dreptul încântător. Mi-a plăcut în mod special Prăvălia cu mirodenii, care mă îmbia cu parfumuri. Foarte interesant mi s-a părut faptul că, în secolul al XVI-lea, mirodeniile reprezentau între 20% și 40% din totalul produselor comercializate.

De asemenea, mi-a plăcut și Atelierul de fotograf. Pe pereți se aflau, zeci de fotografii în care am zărit fel de fel de chipuri ale căror istorie îmi plăcea să mi-o imaginez. Nu știu ce plăceri nevinovate aveți voi, însă eu ador fotografiile vechi, alb-negru sau sepia, îngălbenite și sărutate de timp.

De asemenea, mi-a plăcut foarte mult faptul că am aflat mai multe informații despre comerțul din secolul al XVIII-lea. Ce crezi? Și atunci puteai să iei lucuri pe caiet. Valentin Gokesch era un comerciant care punea astfel de practici la dispoziția clienților.

Biletul de acces la muzeu a costat 8 lei. Mai multe nu dezvălui, ci te las pe tine să descoperi.

După ce am plecat de la muzeu, ghici cu cine m-am întâlnit total neplanificat? Cu Oana și Eric, pe care îi cunoscusem în ziua precedentă. Ei tocmai ce ieșiseră la plimbare. Din păcate, timpul nu mi-a mai permis să mă alătur lor. M-am împrietenit cu Oana pe Facebook și am stabilit să ne revedem când voi mai trece prin Brașov sau când ei vor veni prin București.

Pe la ora 18:00, m-am trezit la realitate și am pornit spre gară. M-am întors cu un tren CFR, cu care am făcut vreo patru ore, pentru că nu mai existau locuri disponibile în alte trenuri. Partea bună e că am avut timp să-mi termin de citit cartea. Spre surpinderea mea, de data aceasta, am avut aer condiționat, iar vagoanele erau curate! Biletul m-a costat 24 de lei.

Mulți oameni vor să călătorească de unii singuri, însă, din păcate, nu au curajul să facă acest pas. Nu neapărat pentru că se tem pentru propria siguranță, ci mai degrabă pentru că se tem că nu ar avea ce să-și spună atunci când rămân doar cu ei înșiși. Ceea ce e bizar pentru că, de fapt, niciodată nu ești singur. Mereu sunt și vor fi oameni în jurul tău care, în mod normal, dacă ai avea companion de drum, nu ar intra în vorbă cu tine. Culmea e că, atunci când călătorești singur, comunici mult mai bine și ușor cu tine, dar și cu cei din jur. Pe lângă asta, îți faci programul exact cum vrei, mănânci unde vrei și zăbovești în fața unei panorame cât ai chef. Îți faci doar ție pe plac, în sfârșit! În ce alt context mai ai posibilitatea asta?

De ce să amâni la nesfârșit o escapadă din cotidian dacă nu îți găsești partener de drum? Și de ce e musai să-l cauți? Propria persoană ar trebui să fie suficientă pentru tine. Nu în fiecare zi, că se transformă într-o boală, ci măcar o dată pe an.

Nu e un handicap sa călătorești de unul singur, ci mai degrabă un act de curaj. Da, e un act de curaj să călătorești cu tine. Ești mai conștient de propria persoană. Așa crești emoțional, descoperi lumea, te descoperi pe tine, te gândești la lucruri sau să nu te gândești la nimic.