De la mămăliguță la șoarece de sală

Dacă mi-ai fi spus, în urmă cu vreo 15 ani, că va veni o vreme când voi ajunge să iubesc sportul, ți-aș fi râs în față, apoi m-aș fi ferit să nu mă lovești cu vreo minge. Ce-i drept, ți-ar fi trebuit multă stăpânire de sine ca să nu faci asta. Prin lenea și neîndemânarea mea, ceream cu vârf și îndesat o zguduitură din temelii. Deși mi-a plăcut dintotdeauna să merg pe jos, cea mai mare parte a vieții mi-am petrecut-o fiind lipsită de vlagă și ambiție în fața oricărui efort fizic. Brusc, am decis să fac o schimbare. Momentul acesta m-a surprins chiar și pe mine!

În școala generală și în liceu, activitățile mele preferate din timpul orelor de sport erau statul pe bancă, combinațiile cu scutiri medicale și mimarea tulburărilor de ciclu menstrual.

Ulterior, la facultate, am făcut o încercare nereușită de a mă împrieteni cu educația fizică. Lucrurile au mers atât de bine încât a trebuit să depun un efort supraomenesc pentru a cumula minimul de 20 de prezențe necesare încheierii situației la această disciplină opțională.

Pentru că mă prind mai greu nu renunț ușor, la scurt timp, eu și un amic ne-am făcut abonament la sala de fitness din cartier. Începutul a fost promițător. Am reușit să ștergem praful de pe aparate de vreo trei ori. Știam că habar nu avem ce facem, dar măcar ne distram. A fost chiar ușor să ne dăm seama că treaba asta nu e pentru noi.

A urmat perioada în care am avut veleități de dansatoare și călcam oamenii pe picioare la cursuri de salsa, bachata și kizomba. Am perseverat aproximativ un an, până am ajuns la performanța de a nu mă mai mișca precum un robot mâncat de rugină, ci ca un roboțel proaspăt scos din cutie. Din dorința de a economisi bănuți pentru a putea pleca într-o vacanță în străinătate, a trebuit să renunț la dans. Când m-am întors din concendiu, mi-am dat seama că această manifestare artistică nu e pentru mine. Nu sunt feminină, nu sunt mlădioasă, nu mă simt bine în cluburile de salsa, nu mă simt confortabil când trebuie să fac anumite mișcări și nu-mi place să dansez cu indivizi transpirați care, de multe ori, își plasează mâinile pe unde nu trebuie.

După ce am vegetat ceva timp, sub un impuls apărut din neant, m-am trezit, la recepția Stay Fit Gym, făcându-mi abonament, singură, fără parteneri de tortură, fără să mă gândesc prea mult cu privire la motivul sau scopul pentru care mă aflu acolo. Ceva a fost diferit de data asta. Nu a durat mult până să-mi dau seama că abandonurile mele de până atunci nu fuseseră niciodată cauzate de oameni, atmosferă sau context, ci doar de mine. Vina era doar a mea. Am simțit că trebuie, pot și merit să-mi schimb viața. Cred că m-a inspirat un pic și disciplina sportivă pe care o avea tipul de care tocmai mă despărțisem. Iată o dublă premieră pentru mine: reușisem nu doar să culeg ceva bun de la un pretendent cu care nu am fost compatibilă, ci și să-mi schimb radical atitudinea pe care o aveam cu privire la a face mișcare.

Capitolul acesta a presupus o revoluție neașteptată în rutina mea. Am început cu trei ore de aerobic pe săptămână, cu lacrimi, cu dureri și cu stângăcii, însă micile reușite și satisfacția nu au întârziat să apară.

Treptat, mi-am făcut un obicei din a participa la clasele de grup (ce-i drept, cele de intensitate redusă și medie) și din a fi interesată de tot felul de activități sportive. După zeci de ore de cardio și forță, desfășurate preponderent în ritmul meu, m-am simțit suficient de curajoasă încât să trec la următorul nivel și să mai adaug un strop de “ceva” la antrenamentele obișnuite.

Nu puteam să merg nepregătită la una dintre clasele lui Costin Bucura. N-aș fi vrut să mă fac de râs. Ha! Ce naivă am fost să cred că există ceva sau cineva care te poate pregăti fizic și psihic pentru un antrenament cu tipul acesta!

Îl știam pe Costin de pe vremea când mergeam la dansuri. Instructorii mei de salsa închiriaseră una dintre sălile din studioul lui. Încă de la prima vedere mi s-a părut că, în ciuda staturii, e un tip destul de dur care, dacă ar vrea, probabil că ar putea doborî un urs cu mâinile goale pentru…a-l gâdila un pic. E genul de om pe care, deși e scund, îl vezi înalt. Nu pentru că ar avea un grad prea mare de aroganță, ci pentru că deține atitudinea unui om care are o încredere în sine justificabilă, dată probabil de performanțele dobândite de-a lungul carierei sale. Am devenit tot mai curioasă cu privire la activitatea acestui Jason Statham autohton și l-am urmărit periodic în Social Media. Am văzut câteva filmulețe cu antrenamentele lui și am simțit o dorință arzătoare de a colecționa astfel de experiențe. La un moment dat, am decis să-mi iau inima în dinți și să-i fac o vizită. Cât de rău putea să fie? Până atunci, nu interacționaserăm prea mult. Chiar și așa, observasem că îi plăceau dulciurile, era sociabil și sarcastic. Părea genul meu de persoană. La un moment dat, citisem într-un articol că a cochetat și cu baletul. M-am gândit că poate am norocul să-l văd îmbrăcat în tutu.

Iată-mă, așadar, la clasa de Beat-Boxing. Nu, nu mă refer la percuție vocală, ci la un antrenament de tip HIIT în care, prin mișcări specifice, în timp ce cotonogești sacul de kickbox, ai ocazia să arzi vreo 800 de kcal/oră și să-ți dezvolți coordonarea și rezidența la efort. Unii dintre voi s-ar putea să cunoașteți această manifestare sub denumirea de Bag Boxing.

Nici nu am intrat bine în sală, că deja mă imaginam ca o Diana Guzman (Michelle Rodriguez în Girlfight) sau o Maggie Fitzgerald (Hilary Swank în Million Dollar Baby). Este evident că nu știam nici măcar cum să-mi pun fașele de box pe mâini, însă și fetele astea au pornit tot de jos, nu-i așa?

Spre surprinderea mea, chiar dacă sunt o persoană introvertită, care evită cu orice preț locurile și oamenii noi, am simțit că fac parte din grupul pe care tocmai îl descoperisem. Colegele de suferință m-au ajutat să-mi pregătesc accesoriile necesare antrenamentului, iar Costin și secundul său, Vali, au fost nefiresc de răbdători chiar și atunci când nu înțelegeam cele mai simple instrucțiuni. Parcă toată lumea coopera pentru a mă ajuta să supraviețuiesc până la finalul orei. Și ce crezi? Participarea la prima mea clasă de Beat-Boxing a fost cel mai tare date night pe care l-am avut vreodată de Valentine`s Day! Ba chiar am reușit să supraviețuiesc unor câteva astfel de clase până să vină pandemia și să ne împartă tuturor o avalanșă de pumni. Fix când am început să prind mersul lucrurilor, au fost închise sălile de sport ca măsură de prevenție împotriva răspândirii coronavirusului.

Am descoperit cu plăcere că această clasă de Beat-Boxing este concepută să elimine doar transpirația, ci și slăbiciunea. Dacă îți imaginezi că te bați cu un simplu sac de kickboxing sau cu o proiecție a dușmanilor tăi, te înșeli amarnic. Te lupți cu tine! Asta e singura luptă pe care trebuie să o câștigi în sală, dar și în viață.

Structura antrenamentului este destul de solicitantă. Trebuie să lovești sacul cu mișcări de box și kickbox, apoi să execuți o serie de exerciții folosind salteaua, discul, banda elastică, stepperul, mingea medicinală sau ce a mai visat Costin în drum spre sală. Urmează, din nou, jocul cu sacul, apoi exercițiile cu accesorii. Și tot așa până uiți cum te cheamă. N-ai timp să oftezi. Nu ai voie să greșești. Nu ai voie să obosești. Nu ai voie să te oprești. Costin e cu ochii pe tine. Țipă. Îi crește pulsul. Îți crește și ție. Îți arde abdomenul. Te încurajează. Te motivează. Mai strecoară și câte o glumă. Îți laudă reușitele și îți atrage atenția când ești pe lângă subiect.

Așa am cucerit primul meu vârf. Un vârf metaforic, fizic și emoțional. De la mămăliguța care am fost în urmă cu mulți, mulți ani, am ajuns în punctul în care Costin Bucura îmi spune că este mândru de mine. Ar fi fost de bun augur un Mulțumesc!, însă am avut infatuarea de a răspunde că și eu sunt mândră de mine. Chiar sunt mândră, pentru că îmi amintesc de unde am pornit și unde am ajuns. A trebuit să demolez aproape tot și să reconstruiesc ca să ajung în acel punct. Și munca mea încă nu s-a terminat…

Din păcate, după relaxarea lockdownului, clasa de Beat-Boxing nu a mai fost reluată, ci a fost implementat un nou program (pe care vi-l recomand cu drag), cu o structură adaptată contextului epidemiologic. Încă ceva! Domnul Bucura nu e așa dur cum pare. Dacă ești atent la detalii și privești în profunzime, descoperi că are o sensibilitate ascunsă.

Mi-a lipsit enorm mișcarea în timpul stării de urgență. Vreo zece zile, am reușit să fac sport acasă. Ulterior, m-am cufundat în muncă și nu am mai avut timp de nimic altceva. Au început să mă doară articulațiile, să colecționez kilograme și să am o stare generală proastă. De aceea, m-am bucurat din tot sufletul când au fost redeschise sălile de fitness!

Revenirea mea la Stay Fit Gym nu a fost bruscă, ci am început să bifez câteva clase de aerobic pe săptămână. Treptat, antrenamentele mele au crescut în intensitate și periodicitate. A crescut și timpul alocat lor. Am ajuns să merg la sală aproape în fiecare zi, chiar și la clasele cu nivel ridicat de dificultate. Am început să iubesc orice durerere și barieră care îmi apăre în cale pentru că, de fiecare dată, datorită lor reușesc să cuceresc un nou vârf. Am prins din ce în ce mai mult curaj. Datorită Danielei, o tipă cu care m-am împrietenit la sală, am făcut cunoștință și cu câteva aparate de fitness pe care, azi, le folosesc cu încredere.

Brazilian Butt, Abs & Butt, Functional Training, Step & Tone, Cardio Tone, Total Body Workout, Zumba, HIIT și Pump s-au transformat în răsfățurile mele de zi cu zi. Am adăugat la ele momente petrecute pe climber, pe abductor/adductor și pe alte câteva asemenea jucării.

Surprinzător sau nu, exercițiile fizice au devenit cel mai plăcut și așteptat moment al zilei. Îmi dau starea necesară pentru a fi în armonie cu mine. Mă ajută să fiu mai puțin anxioasă, să dorm mai bine, să fiu mai inspirată, să mă iubesc mai mult. Cocktailul de endorfine, dopamină și serotonină e mai bun decât orice băutură, prăjitură sau țigară pe care le-am gustat vreodată.

Durerea și plăcerea se împletesc așa cum nu credeam vreodată că s-ar putea împleti. Îmi place euforia de la finalul unui antrenament intens, dar și lupta dintre corp și minte care se dă în timpul exercițiilor fizice.

Nu merg la sală pentru că vreau să slăbesc sau pentru că vreau să mă umplu de mușchi, ci merg, în primul rând, pentru că este una dintre cele mai eficiente activități care mă ajută să păstrez curățenia în mansardă. Totodată, am dezvoltat o adevărată pasiune pentru provocări și satisfacțiile pe care acestea mi le aduc. Îmi place să-mi dovedesc, în fiecare zi, că pot orice. Îmi place că am descoperit, în sfârșit, un loc unde mă simt în largul meu, unde nu există nimeni și nimic care să mă perturbe; un cuib în care sunt în siguranță și, în același timp, am ocazia să ies din zona de confort, să devin mai puternică fizic, dar mai ales psihic și emoțional. Toate acestea vin la pachet cu un corp pe care nu mă mai feresc să-l privesc în oglindă și cu beneficiile unui stil de viață sănătos.

Sportul mi-a schimbat viața într-un mod la care nu m-aș fi așteptat vreodată. Cine ar fi crezut că, la aproape 30 de ani, voi reuși nu doar să fiu în cea mai bună formă a mea de până acum, ci și să dezvolt o pasiune pentru o activitate de care am fugit de când mă știu?

Sursă foto: Pexels & Giphy

RECOMANDĂRI:

Dacă ți-a plăcut acest articol, s-ar putea să-ți mai placă:

14 răspunsuri la “De la mămăliguță la șoarece de sală”

  1. Într-adevăr, sportul face minuni cu psihicul. Și eu vreau sa îl reiau. Articolul tău vine ca un impuls, mulțumesc!
    Mi-a plăcut mult articolul tău savuros scris, mi-a adus un zâmbet pe buze!

    • Mă bucur că vrei să reiei activitățile sportive. Aștept cu interes să ne împărtășești experiența ta!

  2. Felicitări!
    Nici eu nu sunt vreo sportivă înnăscută, ba am avut și scutire la sport multă vreme. Totuși, mi-a plăcut teribil să merg la sală într-o vreme alături de familie. Toți făceau sport din casă, așa că m-am ”infiltrat” printre ei. Acum, am rămas cu marea pasiune a mersului pe jos, pe care sin păcate, îl practic doar în vacanță, când fac peste 14 km /zi.
    Nu știu dacă încerc să mă autosugestionez doar, dar mi-am trecut pe to do list ul de anul acesta să -mi fac un abonament la sală.

    • Wow! Ești foarte tare, Mirela! Ai dat kilometrajul peste cap! Și eu merg foarte mult pe jos. Poate, la un moment dat, vom face o plimbare împreună!

      Eu zic să nu reflectezi prea mult cu privire la abonament. Știi vorba aia: “Just do it!”.

  3. Eu reușesc să îmi fac toate exercițiile acasă, nu îmi place deloc la sală, nu mă simt deloc în largul meu.
    Sportul este foarte important și lipsa lui ne afectează enorm, fără să ne dăm seama.
    Eu fac yoga zilnic.

    • Te felicit că reușești să te ții de treabă în confortul casei tale! Nu contează unde faci sport, important este să aloci timp, zi de zi, mișcării. Nu mai spun că yoga este o alegere foarte bună pentru trup, spirit și minte…

    • Îmi pare rău că nu ai voie să faci sport. Sper să găsești (sau că ai găsit deja) alternative prin intermediul cărora să te încarci cu energie pozitivă!

  4. Am sa incep si eu sa fac exercitiile acasa, pentru ca sala nu este mediul in care sa ma desfasor cel mai bine.

  5. Cât de fain și bravo pentru inițiativă.
    Eu n-am reușit să ajung la nivelul ăsta, iar cu pandemia, abia dacă fac câteva plimbări în week-end. Din păcate, nu sunt atât de motivată, deși mi-am cumpărat și articole sportive. Am nevoie de extra motivație :))
    Ce funny e comparația cu șoarece de sală :)) eu am rămas la stadiul șoarece de bibliotecă :))

  6. Da, da, daaaa, Doamne ce mă regăsesc în povestea ta. Nici eu nu am crezut că o să devin dependentă de sport, eram cam leneşă de felul meu :)))), însă acum nu ştiu, o fi vârsta, dar mă trezesc la 6.00 şi fug ca disperata pe stadion, trag de fiare, ce mai sunt o bestie :)))))
    Multă sănătate tuturor şi Un Paşte Fericit!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Consimțământ privind prelucrarea datelor cu caracter personal

*

SUNT DE ACORD