Compendiu asupra fericirii

Am cumpărat cartea lui Exarhu pentru că mamaie avea ace de siguranță înfipte în capot. Erau niște accesorii must have, parcă mai importante decât bijuteriile, pentru că, pe lângă strălucire, își dovedeau frecvent utilitatea. Mamaie nu mai e, însă, la nivel metaforic, acele continuă să-și facă treaba.

Dacă te pasionează etica și deontologia sau măcar consideri că fericirea este dezirabilă, e posibil să fi avut vreodată curiozitatea de a pune mâna pe un Aristorel, Kant, Mill sau chiar pe Biblie pentru a investiga cine e fericirea și ce vrea de la tine de ce nu vrea să fie alături de tine. Desigur, etica exarhiană nu se ridică la nivelul eticilor nicomahică și kantiană sau a utilitarismului și a moralei creștine, însă autorul nici nu pretinde asta. Știe că e esențial să-i vorbești românului pe limba lui. În plus, probabil că cei care au cu adevărat nevoie de această carte n-o vor citi niciodată.

Exarhu nu promite un pilon al filosofiei sau al literaturii, ci doar ne pune la dispoziție o culegere de cugetări personale, reciclate din textele deja publicate în presă și Social Media. Dacă îți place ciocolata neagră, o să-ți placă și reflecțiile dumnealui. Rândurile dulci-amărui pot fi degustate în orice moment al zilei, cu riscul de a rânji fasolea în mijloacele de transport în comun. Partea bună e că nu ai de cine să te ferești. Toți oamenii sunt cu ochii în telefoane și nu vor remarca buna dispoziție și nici interesul matinal sau nocturn, bizar și exagerat, pentru o carte.

Fericirea e un ac de siguranță ar fi putut să poarte numele tău, însă n-ai avut pixul la îndemână pentru a-ți consemna gândurile de sub duș și nici nu ai acordat importanță observației participative. Prin urmare, nu ai de ales și trebuie să lași vocea naratorului fără fir narativ să te inunde cu grație. La final, nu știi dacă i-ai citit cartea sau l-ai auzit recitând-o la radio. Poate pentru că n-o parcurgi cu vocea ta în minte, ci cu a lui.

La prima vedere, ai crede că Fericirea e un ac de siguranță se citește pe nerăsuflate, însă adevărul e că, din când în când, simți necesitatea de a te uita într-un punct fix și de a te lăsa invadat de amintiri sau de a dezvolta o idee. Poate că, la radio, Exarhu bate câmpii cu mare stil, însă, în carte, livrează o debandadă organizată. Așa descoperi câte un pic din el, poate chiar afli că aveți lucruri în comun. Spre exemplu, teoria salatei boeuf fără boeuf, dragostea pentru brânză și fragi sau interesul pentru tradițiile și proastele obiceiuri ale românilor. Printre rânduri, descoperi un Exarhu arogant, copilăros, visător, amuzant, enervant, sensibil, inocent, sarcastic, relaxat sau revoltat căuia nu-i este teamă să iasă la joacă. E un fel de 50 shades of Glory, versiunea pentru cortex și encefal. Textele au intensități diferite, de la delicii la categoria Apa e udă, respectiv Vorbim vorbe. Chiar și așa, naratorul nu te lasă rece, ci îți dă teme de gândire la care o să revii la următorul pahar de vin.

Una dintre marile plăceri ale vieții este să mănânci seara o înghețată în parc, privind un disperat care face abdomene.

În spatele oricărui bărbat puternic, e o femeie care îl trimite să ducă gunoiul. Dar uneori el este atât de puternic, încât nu acceptă ordine de la nimeni. Și se duce singur la ghenă.

Nu te sună înapoi pentru că îi este teamă să stea alături de o femeie puternică și frumoasă.

De ce nu le place la elvețieni manelele? Pentru că n-are dușmani.

Vorba aia, crești un copil cu speranța că la bătrânețe o să aibă cine să-ți dea un pahar cu apă. Și un like.

Dacă te bucuri că privești o floare, zice lumea că ești tâmpit, dacă nu costă mult, ești lipsit de imaginație și de multe altele, infinit mai grave.

În general, viața e ca pe autostradă. Lume grăbită să ajungă undeva, încruntată în așteptarea destinației unde pândește nemilos destinderea.

Șlapul, ca și șaorma cu de toate, ar trebui să figureze pe stemă, în cazul în care s-ar lucra la una nouă. Șlapul merge cu un trening bun și cu un ciorap alb, flaușat, de calitate, că are dungi.

Și, deși eu nu sunt un om rău și plin de venin, nu pot să închei fără un mesaj pozitiv. Pune suflet în toate rahaturile pe care le faci!

Dacă nu ești cuminte, te trimit afară să te joci.

Pe la mijlocul cărții, lucrurile încep să se schimbe un pic. Parcă e prea mult Exarhu. Ceva începe să te irite. Ca să-i reziști, nu trebuie să-l citești zi de zi, ci să mai faci o pauză. La un moment dat, cartea se transformă într-un fel de mâncare. Chiar dacă i se schimbă gustul de la pagină la pagină (diferă cantitățile de sare și piper), n-ai putea mânca așa ceva în fiecare zi a vieții tale, deoarece, în condițiile astea, s-ar putea ca, într-un final, să nu-ți mai placă. Spre final, simți că trăiești cu autorul în casă. Omul vorbește prea mult și începe să devină obositor. Parcă te acoperă când încerci să-i spui ceva și, pe alocuri, te obosește superioritatea asumată și nedeclarată  a autorului față de cei care emit, cu voie sau fără voie, erori gramaticale, de logică sau regn. Parcă suferă de mica dramă a omului de geniu. De aceea, trebuie dozat. Exarhu are un umor inteligent, pe care doar cei privilegiați de ADN îl înțeleg. Drept urmare, are o părere foarte bună despre dumnealui, însă ar trebui să o țină doar pentru sine și să nu mai facă paradă în fața altora. Nu-l condamn pentru asta. Și eu am o părere foarte bună despre mine, dar n-o mai spun și altora (tocmai am făcut-o, nu?). Poate data viitoare, Exarhu va avea simțul tastaturii și se va opri la timp. E băiat de treabă, dar ce e mult strică.

Despre ce e vorba în carte? Despre nimic și despre tot, despre lucrurile pe care nu avem timp să le vedem, despre ce nu avem timp să simțim, despre cum nu avem timp să fim. Se citește greuț, dar probabil diferit, de la o perioadă la alta a vieții. Da, sunt și poze. Mai exact, niște ilustrații faine făcute de către Andreea Chirică. Se recomandă celor care au răbdare.