Edward T. Hall – Duduia Magda

Românii și mitul spațiului personal
A fost odată ca niciodată un concept straniu numit spațiu personal, adică un permiteru absurd, plin de oxigen, unde puteai respira fără a fi nevoie să-ți împarți ADN-ul cu cineva. Pentru că se au ca frații încă din cele mai vechi timpuri, românilor nu le-a plăcut această aberație. Cum să nu stai lipit de seamănul tău, să nu simți aroma cafelei pe care a băut-o de dimineață sau să nu știi ce puls are în fiecare moment pe care îl petreceți împreună la o coadă? De fapt, nici nu e necesar să fie aglomerat undeva ca să ne inventariem reciproc porii, o facem instinctiv.

Este mai mult
decât evident că avem o problemă cu proxemica.
Nu doar la nivel teoretic, ci și practic. Da, e grav și se ia! Antropologul  Edward
T. Hall a folosit pentru prima dată acest termen, în 1963, în lucrarea Proxemics:
The Study of Man’s Spatial Relations and Boundaries. Conform lui Hall, proxemica investighează
modul în care individul structurează inconştient spaţiul, distanţele
interpersonale în tranzacţiile cotidiene, organizarea spaţiilor în case şi
clădiri şi nu în ultimul rând în configurarea oraşelor.

Mă întreb, oare ce poate fi în subconștientului unui individ atunci când se apropie prea mult de un necunoscut? Am în minte următoarele variante: 1. Uite un om pe care nu l-am văzut în viața mea! O să mă lipesc de el și o să trăim în simbioză până plecăm de aici!; 2. Trebuie să-l ating pe omul din fața mea, o să-mi poarte noroc la păcănele!; 3. Oare e real individul de lângă mine e doar o fantomă?; 4. Off! Dintre toate farmaciile de pe planetă, numai în asta putea să intre fosta! Repede, să mă lipesc de prima necunoscută, să nu pară că sunt sigur, disperat și trist!

Karl Delhees a punctat,
în Soziale
Kommunikation (1994), că distanța
socială se referă la gradul de intimitate pe care oamenii îl doresc sau îl
tolerează într-un anumit context. Astfel, la nivel individual, sunt luate în
calcul următoarele variabile: nevoile şi trăsăturile partenerilor de
comunicare, socializarea culturală, contextul de comunicare, gradul de cunoaştere
reciprocă, sexul şi vârsta persoanelor care interacţionează.

În urma unor studii efectuate în S.U.A., Hall a concluzionat că există patru distanțe fundamentale: distanța intimă (de la contact fizic până la 45 de cm), distanța personală (între 45 și 120 de cm), distanța socială (între 120 de cm și 350 de cm) și distanța oficială (peste 350 cm). Chiar sunt curioasă, când ai fost ultima dată la supermarket și a existat o distanță de minimum 30 de cm între tine și persoana din spatele tău? Totodată, dacă păstrezi o distanță intimă față de omul din fața ta, trebuie să-ți asumi că o să apară un cocalar care, în cel mai fericit caz, o să te întrebe dacă nu cumva ești chioară de nu avansezi. Altfel, va da cu căruciorul peste tine, deoarece ar avea impresia că nu stai la coadă, ci că te uiți pe pereți. Mi s-ar fi părut foarte interesant dacă Hall ar fi făcut un studiu de caz în România. Oare ar fi putut să-și ia notițe cu un ochi aruncat permanent peste umărul său și cu un trup transpirat în coaste?

Nu știu alții cum sunt, însă eu de-abia îi tolerez în proximitatea mea unii dintre oamenii pe care îi cunosc de ani buni. De necunoscuți nici nu poate fi vorba. Țin la spațiul meu personal și am nevoie de el pentru a respira și a gândi. Chiar nu mă interesează că cineva n-a mai simțit contact uman de opt luni sau că se trage din neam de suricate.

Romanian Horror Story

Știi momentul acela când ești la un eveniment și cineva se apropie prea mult de tine pentru a-ți povesti ceva care nu te interesează absolut deloc? Din întâmplare, aproape întotdeauna, persoana aceea duhnește a alcool, tutun, pastramă, ceapă sau pufuleți cu brânză. Faci un pas înapoi, vine după tine. Înclini capul, înclină și invadatorul capul. Reușești să scapi, dai de altul.

Mersul cu trenul de metrou este o provocare cu care mă confrunt zilnic. E un fel de The Hunger Games, în variantă autohtonă și low budget. Pe lângă faptul că vagoanele sunt foarte aglomerate, aici mai apar și alte probleme care contribuie la creșterea tensiunii. Spre exemplu, indivizii care stau cu ghiozdanele în spate, ascultă muzică la căști și se balansează ca maimuțele. Mai sunt indivizii care stau rezemați de câte o bară. Dacă nu găsesc bară, se proptesc de tine. Vrei să cobori la prima, însă nu poți. Cineva stă în dreptul ușii. Treci de obstacol, apoi indivizii de pe peron vin buluc peste tine. Reușești să ieși. Din mulțimea rămasă în trenul de metrou, îți extragi eșarfa, geanta și punguța cu mâncare. Tragi aer în piep. Urmează coșmarul schimbării magistralei. Fie că e vorbim de Dristor sau Piața Unirii, destinația este o permanentă luptă pentru supraviețuire. Cineva îți agață dresul cu o paporniță de rafie. Altcineva te calcă atât de tare încât nu rămâi doar fără papuc, ci pierzi și șoseta. Cineva se apropie atât de mult încât îi vezi toate cariile atunci când te întreabă cum ajunge în Berceni. Eventual îi recomanzi Piața Sudului, deoarece știi că acolo are cabinet un stomatolog foarte bun. Urci pe scara rulantă. O mămăiță stă lipită de tine. Te abții cu sudoare frunții să nu scapi un pârț, lucru înfiorător de greu dacă ai mâncat la prânz niște cartofi sau o supă linte. Nu vrei să intoxici femeia, însă nici să-ți înfrânezi flatulența nu e bine. E chiar imposibil să trăim într-o țară unde să avem intimitatea de a ne băși fără mustrări de conștiință?

Sursă foto: Pixabay