Interesant de remarcat este faptul că nu se pune accentul pe dramă. Nu vedem atacul terorist în plină desfășurare, nici măcar nu este dezbătut de către personaje. Singura referire concludentă a unei lucrări islamice este menționată într-un buletin de știri. Vedem victime și lacrimi, însă niciun deces stabilit de vreun doctor. Astfel, simțim că cei rămași nu sunt blocați în tranziția doliului. Ei nu se lasă definiți de suferință, ci își adună forțele și merg mai departe.

David procesează mai greu schimbarea. Chiar dacă obișnuia să petreacă timp cu nepoata sa, îl dă peste cap faptul că va trebui să devină tutorele ei. Până la urmă, descoperim că Amanda este stânca lui. Între timp, printre detalii mărunte și cele două joburi la fel de mărunte pe care le are (lucrător spații verzi și administratorul unei clădiri de locuințe), tânărul este plasat în două povești secundare: relația cu  Léna, chiriașa de care s-a îndrăgostit, și relația cu mama sa care l-a abandonat.

Filmul nu se vede, ci se simte. Până la final descoperi că, în detaliile aparent mărunte, sunt strecurate subtil metafore (spre exemplu, discuția despre Elvis sau balenele de pe Tamisa) care dau savoare peliculei. Totodată, provocarea de a descoperi personajele o să te încânte. Aparent, știi totul despre ele, însă ulterior descoperi că niciodată nu s-au expus complet în fața ta, ci ți-au livrat treptat indicii prin care să te ajute să le înțelegi.

Principalul sentiment cu care am rămas după acest film este recunoștința. Sunt recunoscătoare de tihna, râsetele și pacea de care am parte când mă plimb prin parc. Sunt recunoscătoare chiar și de rutina zilnică mai ales pentru că, în ultima perioadă, mi-a tulburat echilibrul o serie de evenimente nefericite petrecute în familie. Totodată, personajele din Amanda mi-au transmis o doză de optimism. Există soare, zâmbet și viață chiar și după o tragedie.

Frumusețea filmului constă în faptul că lipsesc cu desăvârșire farafastâcurile cu care ne îndoapă americanii. Actorii nu par creați în Photoshop, ci sunt reali, autentici prin imperfecțiunile lor, sunt ca tine. Ritmul nu este alert, ci totul se desfășoară în armonie cu emoțiile tale. Este prezent, desigur, dulcele și clasicul je ne sais quoi care te seduce fără cale de întoarcere. Regizorul nu doar că îți oferă acces în intimitatea unei familii, ci îți și permite să intervii emoțional: empatizezi, râzi, visezi și oftezi.

Finalul lasă loc de interpretări, însă în asta constă frumusețea filmelor de festival, nu-i așa?

Filmul Amanda, în regia lui Mikhaël Hers și scenariul lui Maud Amelin și Mikhaël Hers, a obținut trofeul Magic Lantern la Venice Film Festival, Best Film și Best Screenplay la Tokyo International Film Festival, două nominalizări la Premiile César și două nominalizări la Lumière Awards. Este distribuit în România de Bad Unicorn și, în prezent, rulează la cinematografele din București, Bârlad, Bistrița, Botoșani, Brașov, Cluj, Craiova, Constanța, Iași, Lugoj, Onești, Piatra Neamț, Pitești, Sfântu Gheorghe, Sinaia, Slobozia și Târgu Mureș. Programul poate fi văzut aici.