Din păcate, scriitorii sunt urcați pe un piedestal și nu-i coboară nimeni de acolo. Dacă le-am cunoaște mai întâi caracterul uman, apoi cel genial, poate că am reuși să ne împrietenim cu ei. Ah! Și să nu mai analizăm atât metaforele alea! Poate Emin era pilit când a scris anumite versuri și chiar nu voia să transmită nimic!

Și eu l-aș fi ales pe Caragiale fix din același motiv. De ce să citesc scrisorile unui bărbat deprima(n)t când Caragiale mă face să râd și e cu adevărat atent la nevoile mele? Deja îmi imaginez: prăjituri la Capșa, discuții interminabile la Gambrinus și plimbări pe Calea Victoriei. 🙂

Cât despre Eminescu, eu chiar nu mă pricep la poezie, dar indiferent de apelativul „geniu” să nu uităm că toți artiștii și geniile astea îs și ei oameni. Adică au defecte căcălău, de fapt cu cât îs mai talentați/recunoscuți, cu atât sunt mai zbanghii. Nicicând un artist de orice fel nu și-a dus viața urmând principii etice.

Aici e vina noastră în mare parte, a publicului adică, omul nu poate accepta că uite, ăsta a scris mișto, dar a fost un bețiv și un curvar, ori uite ce artă a creat ăsta dar îi plăceau fetele de 16 ani, ori uite ce vizionar a fost ăsta, dar și-a lăsat copiii să moară de foame. Nu, nene, noi trebuie să atribuim și calități umane extraordinare celor care au doar calități de alt fel. Și așa ajungem să-i venerăm pe d-alde Eminescu et co. Să-i venerăm ca ființe umane zic, nu ca artiști ori poeți ori mai știu eu ce (cum ziceam, eu cu poezia mai puțin).

Altfel, eu între Eminescu și Caragiale clar alegeam pe Caragiale, ăla măcar are umor și mă făcea să rând, nu se miorlăia prin scrisori :))

Super! Suntem deja două. Putem înființa un club.