Când lucrezi într-o librărie, ai norocul să dai peste cărți pe care nu le-ai putea întâlni în mod normal. Astfel, la un shooting printre rafturi, mi-a picat în mână o ediție hardcover a corespondenței dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle. Dacă tot e luna iubirii, de ce să nu luăm la puricat cel mai îndrăgit cuplu din cultura română?
Sinceră să fiu, niciodată nu m-am dat în vânt după versurile poetului nepereche. Dintotdeauna poeziile lui mi-au lăsat impresia că au ieșit de sub penița unui bărbat infantil care vrea doar să epateze. Nu sunt incultă, am fost la școală câțiva ani, însă n-am înțeles niciodată de ce profesoara de limba română vorbește de parcă Eminescu ar fi fost crush-ul ei din tinerețe, de ce lumea îl idolatrizează pe acest poet și de ce toată programa se învârte în jurul lui!
Mi se pare că tot ceea ce a scris, a scris într-un stil comercial, care să prindă la nivelul maselor, nu al individului. Apreciez intenția de a livra poezie accesibilă oricui, însă tot nu simt nicio emoție atunci când îi citesc versurile. Și nu, nu urăsc poezia. Drept dovadă, Nichita Stănescu este poetul meu preferat. Chiar îmi transmite ceva, îmi mângâie sinapsele și mă cutremură la nivel celular. Și da, știu că Stănescu îl omagia pe acest simbol național, însă n-am nicio problemă cu preferințele literare ale omului.
Cu sau fără voie, l-am studiat destul pe poetul Eminescu și m-am gândit că ar fi interesant să-l descopăr ca om. Nu știu ce părere ai, însă eu consider că una dintre modalitățile cele mai eficiente prin care poți dezlega tainele unui individ este să-ți vâri nasul în corespondența lui. Pe această cale, țin să le aduc la cunoștință vecinilor că până nu compun și ei poeme de cel puțin 98 de strofe, n-o să fiu interesată de cutiile lor poștale.
Schimbul de scrisori începe după ce moare soțul Veronicăi. Eminescu, băiat fin, prinde ocazia și își oferă umărul amicei sale pentru a-i alina durerea. După nici o lună, dumnealui își setează deja țeluri romantice și începe s-o bombardeze pe femeie cu declarații de dragoste demne de o telenovelă mexicană:
Un lucru știu și voi hotărât: să fii a mea și pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă viață decât în apropierea ta și numai sub condiția aceasta voi în genere să trăiesc.
Romantic, nu-i așa?
O să crezi că divaghez, însă simt că dacă Eminescu ar fi trăit în timpurile noastre, ar fi fost un excepțional compozitor de manele, la concurență cu Dan Bursuc și Florin Salam. Probabil că această idee îi va revolta pe academicieni, însă am câteva argumente. Nu-i așa că următoarele rânduri par desprinse dintr-o melodie de pe Taraf TV?
De când ai plecat tu, n-a plecat numai fericirea ci și liniștea și sănătatea mea (…) Veronică, dragă Veronică, când nu m-ăi mai iubi, să știi că mor.
N-am nici viață, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine.
Am să te omor desmierdându-te, hoațo și nebuno ce ești.
Oh, nesărutato, tare te-aș mai săruta!
Și lasă-mă să te pup, mâncați-aș ochii tăi lucii de pisică.
Dar lumea e plină de prejudecăți. Tot ceea ce a scris Eminescu e o artă poetică și trebuie să facem studii de caz asupra metaforelor pe care le-a folosit. Dacă Salam ar spune același lucru, am vorbi clar despre incultură, corect?
A nu se înțelege că-mi bat joc de moștenirea literară pe care ne-a lăsat-o marele poet, ci doar punctez niște lucruri pe care nimeni nu pare să le fi observat până acum. De ce să nu recunoaștem că există un moment al vieții când dragostea sau pasiunea ne transformă pe toți în compozitori de manele? Ba chiar mi se pare formidabil să ai privilegiul să trăiești un astfel de moment.
În scrisori întâlnim, desigur, și romceza specifică secolului al XIX-lea:
Eu voi fi deja la 1 Septembrie noaptea în Iași cel puțin pentru a-ți strânge mâinile încă odată et pour que je me grise encore une fois en te voyant.
Voyons petite charmante femme, mica și dulcea mea Cuță.
El e la București, iar ea e la Iași. Avem în fața ochilor o relație la distanță, presărată cu certuri, reproșuri, despărțiri, împăcări, frustrări, răzbunări, gelozii, șantaje și bârfe. Avem prieteni reci și dușmani calzi. Îl avem pe Caragiale care nu stă locului. De asemenea, mai sunt și alți admiratori care-i dau târcoale Veronicăi. Și pe bună dreptate, deoarece doamna este foarte atentă la aspectul său exterior.
Mi-am tăiet părul à la Vienoise și-l frizez în toate zilele, în fine mi-am cumpărat pălărie Neniche și botine Louise XV și alte mofturi.
De ce am impresia că toate aceste mofturi erau făcute cu banii pe care Eminescu avea grijă să-i trimită periodic? Bineînțeles, sărmanul îi trimitea acești bani din dorința de a o ajuta să-și acopere nevoile de bază, nu pe cele mondene.
Totodată, să nu-l sărăcim pe Emin. Din câte l-am citit, nu era nici pe departe iubitul ideal. Era romantic, însă de la distanță. Avea perioade când nu-i scria deloc Veronicăi. Cică era bolnav, avea bube, treabă sau nu avea o dispoziție bună și nu voia să-ți întristeze amica.
Dacă însă este cineva în Iași care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte.
Ce noroc pe capul lui Mihai că nu existau rețele sociale în secolul al XIX-lea! Îți dai seama ce descoperiri ar fi făcut Vero pe Insta și Facebook? Dar ce descoperiri ar fi făcut poetul pe profilurile iubitei! Pe această cale, poate masculii contemporani nouă vor înțelege că nu ei au inventat vrăjeala ieftină. Eminescu își aburea gagica pe vremea când străbunicii lor nici măcar nu erau în plan!
Când Mihai decidea să-i scrie Veronicăi, temele epistolelor erau văicărerile și părerile de rău. Scrierile lui devin obositoare la un moment dat. În loc să fi făcut toate eforturile necesare pentru a fi cu iubita sa, Mihai își autoimpunea să fie nefericit. Mai mult decât atât, mi-a lăsat și impresia unei false umilințe în scrisorile sale:
Mică, îți sărut picioarele ca un rob al tău ce sunt și te rog iartă-mă căci vezi, nici nu mă scuzez măcar.
Poate că sunt de modă veche, însă un bărbat adevărat trebuie să fie puternic, să acționeze, să fie stăpânul propriului destin. Lacrimile spoite dramatic pe scrisoare nu-mi spun nimic. De asemenea, Emin mi-a dat impresia că se fofila când auzea cuvântul căsătorie. Cică voia ca acest lucru să se întâmple când se va stabili profesional și financiar. Într-adevăr, la 1880 exista problema locurilor de muncă: puține și nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar. Sună cunoscut? Iașul nu era ofertant. Prin urmare, poetul considera că e mai bine să rămână la București și, la un moment dat, amica să vină și să se mute împreună sub același acoperiș. Lucru dificil, desigur, deoarece Vero avea două fete bolnăvicioase, de care Mihai ar fi vrut să aibă grijă, însă nu precizează că le-ar vrea în locuința sa.
Nu știu dacă între cei doi a fost sau nu iubire, însă nu am putut să nu observ câteva lucruri. Spre exemplu, Eminescu nu era constant față de Veronica. Amărăciunea din scrisori, ziarele, muzicile și banii trimiși nu compensau faptul că nu-i acorda suficientă atenție iubitei sau că nu-și ținea promisiunile față de ea. Sunt momente când Mihai o copleșește pe Vero cu scrisori lungi, încărcate cu dulcegării inutile, însă sunt și momente când e înfiorător de indiferent. Aerele acestea de geniu mi se par enervante și cred că așa le considera și Veronica. Prin urmare, consider că nu ea e vinovată de eșecul relației lor, ci el. Da, chiar el. Iubirea lor era imposibilă doar pentru că el o făcea să fie așa. Cred că ea l-a iubit, însă în timp a început să-și dea seama că nu este cel mai bun bărbat pe care l-ar putea avea și l-a trecut pe lista rezervelor. A decis să se detașeze, deoarece nu avea pentru cine să lupte. Poate greșesc, însă Mihai pare bipolar, iar oamenii ăștia sunt periculoși, deoarece îi îmbolnăvesc și pe cei din jurul lor. Cred că ceea ce a simțit el nu era neapărat iubire, ci mai degrabă pasiune. Veronica era o femeie dorită în acea perioadă și e posibil să fi reprezentat pentru el doar un capriciu, un trofeu pentru care să fie invidiat la Junimea și nu numai.
Dacă avem în fața noastră o comoară epistolară? Sigur că da. Citind scrisorile acestea realizezi, în sfârșit, că Eminescu nu era un geniu, ci un bărbat ca oricare altul. Mai departe, înțelege fiecare ce poate, în funcție de vârsta și etapa vieții în care se află.
Dacă inspiri, expiri și mănânci romantism pe pâine, scrisorile acestea îți vor părea cel mai frumos și firesc lucru din lume. Dacă deja ai trecut printr-o experiență similară, îți dai ochii peste cap și te bucuri să vezi că, de-a lungul timpului, au vorbit hormonii și pentru oameni mai inteligenți decât tine.
Cartea Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle se citește dintr-o suflare. Indiscreția cu care parcurgi scrisorile naște în tine sentimentul vag al vinovăției, însă când vreodată s-a oprit un om din acțiunea sa doar pentru că simțea că face un lucru greșit?
Other Articles
A fi sau a nu fi politically correct
Fără rezoluții
Mi-ai făcut seara mai frumoasă. Am găsit și eu pe cineva care nu leșină când îl citește pe Eminescu. 👏👏Nici mie nu îmi transmit emoție poeziile lui.😊
Super! Suntem deja două. Putem înființa un club.
Moamă, tre să citesc și eu, îmi place la nebunie să-mi bag nasul în intimitățile altora :))
Cât despre Eminescu, eu chiar nu mă pricep la poezie, dar indiferent de apelativul „geniu” să nu uităm că toți artiștii și geniile astea îs și ei oameni. Adică au defecte căcălău, de fapt cu cât îs mai talentați/recunoscuți, cu atât sunt mai zbanghii. Nicicând un artist de orice fel nu și-a dus viața urmând principii etice.
Aici e vina noastră în mare parte, a publicului adică, omul nu poate accepta că uite, ăsta a scris mișto, dar a fost un bețiv și un curvar, ori uite ce artă a creat ăsta dar îi plăceau fetele de 16 ani, ori uite ce vizionar a fost ăsta, dar și-a lăsat copiii să moară de foame. Nu, nene, noi trebuie să atribuim și calități umane extraordinare celor care au doar calități de alt fel. Și așa ajungem să-i venerăm pe d-alde Eminescu et co. Să-i venerăm ca ființe umane zic, nu ca artiști ori poeți ori mai știu eu ce (cum ziceam, eu cu poezia mai puțin).
Altfel, eu între Eminescu și Caragiale clar alegeam pe Caragiale, ăla măcar are umor și mă făcea să rând, nu se miorlăia prin scrisori :))
Din păcate, scriitorii sunt urcați pe un piedestal și nu-i coboară nimeni de acolo. Dacă le-am cunoaște mai întâi caracterul uman, apoi cel genial, poate că am reuși să ne împrietenim cu ei. Ah! Și să nu mai analizăm atât metaforele alea! Poate Emin era pilit când a scris anumite versuri și chiar nu voia să transmită nimic!
Și eu l-aș fi ales pe Caragiale fix din același motiv. De ce să citesc scrisorile unui bărbat deprima(n)t când Caragiale mă face să râd și e cu adevărat atent la nevoile mele? Deja îmi imaginez: prăjituri la Capșa, discuții interminabile la Gambrinus și plimbări pe Calea Victoriei. 🙂