Ai auzit vreodată povestea “Albă ca Măslina și cele șapte pisici”? Despre mine e vorba.
Nu am avut niciodată un animal de companie sau responsabilitatea de a avea grijă de necuvântătoarele cuiva. Prin urmare, mi s-a părut absolut firesc să accept provocarea de a fi dădaca unei haite de șapte feline. Da, șapte!
După un training de zece minute, vecina îmi înmânează cheia apartamentului său. Dumneaei urmează să plece la Nisa, iar eu voi avea grijă de locatarii mustăcioși pe care îi lasă în urmă. Au rămas doar șapte, deoarece unul a fugit de-acasă, probabil pentru că preferă tomberoanele în locul companiei mele fascinante.
Pe Figaro îl știam deja. Mă privește dezamăgit de fiecare dată când mă întorc acasă după ora 23:00. Cred că, într-un fel, ține la mine. E posibil să mă considere animalul său de companie. M-a mângâiat de câteva ori, însă când am vrut să-l mângâi și eu, m-a pocnit. Am impresia că el face pipi la ușa vecinului care, în zilele lucrătoare, dă petreceri neanderthaliene până în zori.
Mai e o pisi portocalie. Nu știu cum o cheamă, însă eu îi spun Principesa. Mă privește de sus când duc gunoiul și începe să caște dacă vorbesc prea mult cu ea. Într-un timp, era un scaun în scara blocului și obișnuia să stea pe el, într-o poziție regală, dând impresia că așteaptă să-i fie pupată lăbuța.
Cu restul pisicilor nu am avut vreun dialog până acum, însă cred că ne vom înțelege.
Așadar, joi după-amiază, vecina a plecat în vacanță. Seara, după ora 20:00, mi-am zis să trec pe la noii mei prieteni, să ne cunoaștem mai bine, să ne acomodăm, căci urmează să petrecem ceva timp împreună.
Cum deschid ușa, o haită de leuți și tigruți puși pe scandal mă invadează și încearcă să se strecoare pe lângă mine. Pe tura mea nu evadează nimeni! Verific dacă există apă, mâncare și dacă sunt curate litierele. Totul e în regulă. Salut pisicile, apoi mă retrag cu aceeași discreție.
ZIUA 1
Intru în apartament. De data asta nu mă mai întâmpină nimeni. E liniștea dinaintea furtunii. Pe jos, prin bucătărie, sunt împrăștiate legume pentru ciorbă. Ușa congelatorului e deschisă la perete. Niște burgeri vegetali zac, în baie, în jurul WC-ului. Pe hol, o mâță linge lacomă o caserolă plină cu pipote de pui. Încep să adun mâncarea. Serviciile mele de debarasatoare podele nu-i sunt pe plac mâței. Nu știu dacă e de vină conjunctivita domniei sale, însă pare înfuriată. Încearcă să mă scuipe și se înfoaie pentru că i-am luat pipotele și am plecat cu ele. Fața i se desfigurează puțin, apoi pun caserola pe jos, de unde am luat-o, căci nu vreau probleme. Lacoma privește în sictir mâncarea, apoi fuge.
În rest, debandadă în toată casa. Parcă Thomas O`Malley și trupa lui de mâțe iubitoare de jazz ar fi petrecut aici toată noaptea.
Între timp, pisicile încep să zburde precum mielușeii și fiecare dărâmă ce poate. Principesa stă pe bufet și mă privește în tăcere. Nu clipește. Se uită fix la mine, eu la ea, ea la mine. Cedez. Ea câștigă jocul privirii fixe. Pun apă în castronașe, pun și bobițe din primul pachet care îmi cade în mână. Ulterior, văd că era mâncare pentru câini. Pisicile mă privesc dezamăgite. “Și chioară, și analfabetă, și cu fața enervantă!” își spune, probabil, Principesa. Aduc bobițe și din sacul pentru pisici. Curăț litierele, apoi plec la serviciu.
Pe la 21:00, revin. Pisicile mă întâmpină la ușă. M-am prins! Seara le apucă nebunia și au dor de ducă. Păi, guys, aș spune că avem ceva în comun. Și eu sunt pasăre de noapte. Cred că o să ne înțelegem!
Două dintre ele, una cu un ochi defect, cealaltă plictisită de viață, mă privesc în silă, apoi îmi lasă impresia că mă bârfesc pe față. Parcă o și aud pe plictisită: “Ca să vezi, ochelarista s-a întors. Credeam că s-a speriat și n-o mai vedem pe aici! Hahahaha! N-o mai vedem, te-ai prins, ciclopule?”.
Dacă până acum m-au ignorat, după ce am pus mâna pe conservele cu mâncare, parcă am început să par interesantă, poate chiar un pic simpatică. Leuții și tigruții se strâng în jurul meu. Unii se agață de mine. Le pun mâncare. Identific vreo patru alpha care se pun în jurul celei mai mari farfurii și nu le mai lasă loc și celorlalte mâțe. Păi, unde vă credeți aici, la Ferma Vedetelor? Unii mănâncă și alții se uită? Repartizez mâncarea în mai multe castroane. Figaro le verifică pe toate.
Din dormitorul întunecat, iese de sub pat Harakiri. E încă pui, nu are un an, însă din poveștile pe care le-am auzit, o reprezintă acest nume. Pe scurt, și-a scos singură firele unei operații și a primit un bonus pentru asta. Chiar și așa, de față cu mine, e dulce, drăgălașă și prietenoasă. Îi pun mâncare separat și papă timidă. Inventariez pisicile. Sunt șase! Lipsește Principesa! Unde o fi? O caut prin toată casa. O găsesc la baie, ascunsă în uscătorul de rufe. O controlez pe toate părțile, să mă asigur că e întreagă. Nu curge sânge pe nicăieri. Pare în regulă. Îi aduc un bol de mâncare și o servesc cu o reverență. Ea moțăie. Văd că o ia somnul. Se mișcă puțin. Nu știu dacă e grasă sau gestantă. Pare gestantă. Sper să nu nască pe tura mea. Cu șapte mă descurc, dar dacă sunt mai multe, nu știu ce fac. Ar trebui, oare, să caut tutoriale pe YouTube despre așa ceva?
Încă o dată, verific dacă totul e în regulă. O mâță roade tubul unui balsam de buze, o alta își ascute ghearele pe masca de la chiuvetă, iar una încearcă să evadeze. Da, totul pare în regulă. Seară bună, prieteni! Dau să încui ușa, iar cineva de pe partea cealaltă apasă insistent pe clanță. Dacă am fi într-un film horror, ăsta ar fi punctul culminant.
ZIUA 2
Bună dimineața, raze de soare!
Mustăcioasele se uită plictisite la mine și par deranjate de faptul că trebuie să împărțim oxigenul. Văd că n-au mai făcut pozne. Îmi vine să merg la Mega să le cumpăr câte un plic special. Le pun bobițe și apă, apoi curăț litierele.
Principesa tot dărâmă o cutie de cafea, iar eu o pun la loc. După vreo trei reprize îmi dau seama că sunt chiar bună la aport. Sper că apreciază abilitățile mele. Pisi obosește. Cutia rămâne pe bufet. O privesc pe nobila felină, ea pe mine. Dărâm cutia exact cum a tot făcut mâța mea. Mă privește șocată. Nu-i vine să creadă pe mâna cărei nebune a putut să o lase stăpâna.
Toată gașca e strânsă în jurul meu. Inițiez o conversație. Le pun întrebări pisicilor și aștept răspunsuri. Insist. Tot nu primesc răspunsuri. Unele dintre ele încep să pară îngrijorate. Plec, iar audiența răsuflă ușurată.
Seară. Haita mă așteaptă la ușă. Intru în bucătărie. Fetele au fost cuminți, cât de cât. Una dintre ele se uită la mine și apasă pe butonul de pornire al plitei electrice. “Aici nu suntem în China, nu mâncăm pisici. Chiar de-am fi, eu sunt vegetariană…”, îi spun năzdrăvanei. Scot plita din priză. Aleg două conserve. Brusc, pisicile se adună și tăbară pe mine. Pun mâncare în mai multe castroane. Cele 4 alpha se ocupă de tava mare, Principesa mănâncă pe bufet, iar Harakiri în pragul ușii. Figaro e de la Protecția Consumatorului, face controlul calității pentru fiecare farfurie.
Merg pe terasă. Trebuie să desfac plasa de siguranță a pisicilor și să trec prin ea pentru a uda florile de pe partea cealaltă. Un picior îmi rămâne înțepenit. Arăt de parcă m-aș naște a doua oară. Figaro mă privește de pe pervaz. În momentul ăsta, nu sunt o bună ambasadoare a speciei umane. Mâțul vine mai aproape și sare într-o băltoacă. Nu-i convine. Ridică dezgustat câte o lăbuță și miaună dramatic, de parcă apa l-ar dizolva. Îl rog să mă ierte. Cred că mă înjură. Se uită stânga – dreapta și nu știe încotro s-o apuce.
Mă întorc și încerc să leg plasa. Trei mâțe se apropie periculos de mult. Asemenea unor zombies care vor creier, ele își bagă lăbuțele printre despărțituri, fac foarfece în aer și miaună ofticate că nu au reușit să ajungă la mine. Evident că pisicile nu vor creier. Dacă ar vrea, al meu nu le-ar fi de folos. Pisicile vor inima slugii care le face toate poftele. Nu au neapărat nevoie de ea, dar se simt bine când știu că se află în posesia lor.
Vreau să plec. O mâță baricadează ușă. E aceeași care a încercat să evadeze zilele trecute. N-o las. “Unde pleci, fată?”, o întreb. Începe să se scarpine cu nervi. Cred că vocea mea i-a provocat urticarie.
ZIUA 3
Prosoapele de hârtie sunt făcute franjuri. Ușa cuptorului electric e deschisă. Le reamintesc pisicilor că sunt vegetariană. Scot și cuptorul din priză. “Ei bine, acum puteți intra, jucați-vă de-a friptura!”, le spun micilor făpturi.
Pun bobițe, pun apiță, fac inventarul, apoi discut cu ele despre viață. Una dărâmă un teanc de reviste, apoi mă privește furioasă, crezând că vreau să o cert. “Bine ai făcut! ”, îi spun. “Nici mie nu îmi plăcea cum stăteau revistele alea, parcă nu erau suficent de feng shui!”, adaug cu convingere. În momentul ăsta, e posibil să fiu suspectată de consum excesiv de substanțe halucinogene.
Caut un radio. Mă gândesc că nu le-ar strica niște muzică. Dau să plec, le spun la revedere, însă mă ignoră. Una care moțăia pe scaun ridică un pic capul și se uită pic la mine. Mă simt băgată în seamă.
Ora 17:30. I-am povestit lui W. despre noii mei prieteni și a zis că vrea să-i cunoască. Are deja o panteră și un tigruț acasă, așa că poate face față situației. Intrăm în cuibul felinelor. Sunt împrăștiate prin toată casa. Împrospătez apița, strâng căcuța împrăștiat prin bucătărie și curăț litierele. Rumegușul e pe terminate și nu am mai văzut alt sac prin casă. Probabil va trebui să cumpăr.
Momentul preferat al zilei se apropie. Urmează hrana umedă. O repartizez în castronașe. Toată lumea plescăie fericită.
Merg și la nepoții vecinei, adică pisicile fiicei. Cum mă văd, se aruncă pe geam. Stai calm, aterizează pe terasă, nu în fața blocului. Le hidratez, le servesc cina, le curăț litiera. În tot timpul ăsta, ele stau pe balcon, nu mă bagă deloc în seamă. E posibil să le deprime fața mea. Chiar și așa, nu pot să nu observ că astea mici au păstrat casa lună.
ZIUA 4
Ora 07:00. Cred că am devenit invizibilă. Pisicile mă ignoră total când intru în apartament. Insist să port o conversație. Le povestesc chestii despre mine. Ele dorm sau se prefac, sperând că așa vor scăpa mai repede. O mâță deschide ușile unei noptiere și îmi arată că acolo sunt doi saci cu rumeguș pentru litierele lor, așa că nu e nevoie să mai cumpăr. Le asigur mâncare și băutură, apoi plec la serviciu.
Ora 18:30. Am început să folosesc mănuși când vin aici. De vreo două zile, mă tot mănâncă pielea oricât m-aș spăla. Curăț litierele, apoi fac puțină ordine prin casă. Pisicile mă ignoră. Pun apă proaspătă în boluri. Sunt singură în bucătărie. Iau o conservă, o deschid, iar zgomotul produs de ridicarea cheiței atrage ca un magnet toate mâțele. Distribui mâncarea, le povestesc pisicilor cum a fost la serviciu, lor nu le pasă, apoi plec.
Ora 23:00. Am primit mici cadouri de la noii mei prieteni. Poți ghici despre ce e vorba?
Având în vedere că un purice depune câte un ou pe oră, nici măcar nu vreau să mă gândesc când au sosit musafirii ăștia nepoftiți. Trebuie să merg la fitofarmacie, să-mi iau ceva pentru deratizarea casei. Mâine e 1 Mai. Oare găsesc deschis pe undeva?
Între timp, apelez la o soluție provizorie. Pentru că sunt o ființă inteligentă, am căutat pe net leacuri băbești prin care pot fi omorâți paraziții. Am descoperit un fel de vrajă antipurici, pe bază de detergent lichid, boluri pentru budincă și lumânări tip pastilă. Pun două capcane, apoi aștept. Simt că am pornit la vânătoare de vampiri. În mai puțin de o oră, doi purici zac într-un jacuzzi mov cu parfum de lavandă.
ZIUA 5
Bună dimineața, Altețile voastre! Spuneți-mi, vă rog, cine și-a uitat chiriașii la mine?
După ce mi-am făcut intrarea într-un mod dramatic, încep să analizez situația în care mă aflu. Nu înțeleg cum e posibil!?? Curăț litierele zilnic, iar pisicile tot lasă noroace prin casă. De ce? Încep să am impresia că o fac intenționat. Ziua mătur, strâng, iar seara e la fel sau poate chiar mai rău.
Ăsta e momentul când recunosc că sunt depășită de situație. Totodată, cred că am dezvoltat un fel de alergie la pisici. La început nu am băgat de seamă, însă, de fiecare dată când intru în apartament, strănut întruna, îmi curge nasul, simt ceva în gât și abia îmi pot ține ochii deschiși, căci mă ustură și mă mănâncă. Ba chiar am ajuns să simt că nu mai am aer, efectiv mă sufoc.
Îngrijesc mâțele ca până acum, apoi plec la Lujerului, să caut unica fitofarmacie deschisă de Ziua Muncii. Mă întorc acasă, deratizez, apoi ies cu fetele la o limonadă.
Ora 18:30. Îmi vizitez mustăcioasele. Lucrurile se înrăutățesc. După ritualul de seară, adică apă – hrană umedă – litiere, rămân fără aer și ies în fața blocului pentru a mă revigora un pic. Ce a fost mai greu a trecut. Mai am 2 zile, adică patru vizite.
ZIUA 6
Ora 07:30. Trec pe la pisici. Mătur puțin, pun apă, pun și bobițe. Vorbesc cu micile feline, le povestesc cum stă treaba cu alergia, le prezint scuzele mele că am fost o epavă în ultimele două zile. Dau să plec. Una dintre mâțe parcă vrea să mă conducă până la ușă, însă obosește pe drum și se întinde pe jos.
Ora 18:00. Intru în apartament, salut pisicile, apoi le anunț că îmi voi pune o mască chirurgicală și le rog frumos să nu se sperie. Mâțele par în regulă cu schimbarea, ba chiar un pic încântate de faptul că am decis să-mi acopăr fața. Nu mai strănut, însă tot mă supără ochii. Schimb litierele, apoi dau un pic cu mătura. Mâine se întoarce vecina și aș vrea să găsească o casă primitoare.
Pregătesc hrana umedă. Mâțele sar pe mine. Una dintre ele se oprește din a mânca, apoi mă privește cu drag. E albă și are pete negre și portocalii. Simt că avem o conexiune. O mângâi. Ea pare pătrunsă de scârbă, se încordează, se scutură și scuipă. Cum poate o ființă pufoasă să reacționeze atât de urât atunci când e mângâiată?
Ora 23:00. Cred că am scăpat de purici. N-am mai prins nimic în castronașele pentru budincă.
ZIUA 7
Dimineață. Merg să-mi salut prietenele. Le mulțumesc pentru o săptămână miaunată, plină de surprize. Le schimb apa, le mai pun niște bobițe și le complimentez. Spre surprinderea mea, trei dintre ele m-au urmărit cu atenție.
Prânz. Deși am o tonă de treabă la birou, îmi fac timp să recunosc că parcă o să-mi fie dor de ele.
Seara. Asta e ultima cină pe care o servim împreună. Mi-ar plăcea să fie și cea mai frumoasă de până acum. Stăm mai mult de vorbă. Încerc să-i spun fiecăreia câte un gând frumos. Se lasă cu mângăieri, tors și alintături. Două dintre ele, Principesa și cea cu conjunctivită reacționează bine când le ating. Sensibila de ieri, cea cu pete portocalii și negre, pare că mai are un pic și vomită doar când mă uit la ea, așa că o las în pace.
Nu-mi plac despărțirile lungi, așa că vreau să plec fără vreun anunț oficial. Năzdrăvana care a tot încercat să evadeze, se pune, din nou, la ușă. Se ridică în două lăbuțe, geme, se tăvălește, face plecăciuni, mimează că îmi sărută crocșii și mă imploră, într-un mod tulburător, să o las să plece de nebună în lume. Evident că n-o las. Ce o să spună mami când va veni acasă și va vedea că lipsește iubirea cea albă și pufoasă?
În ultima săptămână, am învățat că șapte e un număr mare. Umple casa de păr, independență și personalitate. Nu știu cum face față vecina, dar presupun că n-a avut încotro. Pisicile au un quelque miau al lor prin care te determină să-ți dorești din tot sufletul să le faci fericite. Să nu-i spunem manipulare, să-i spunem putere de seducție.
Pe lângă asta, mâțele seamănă cumva cu oamenii. Spre exemplu, în fiecare dintre mustăcioasele astea, am găsit câte o trăsătură de personalitate din suita mea. De asemenea, oricât ai încerca, niciodată nu vei fi pe plac tuturor pisicilor și nici nu le vei putea cumpăra dragostea cu lucuri materiale, ci cu dovezi de iubire constante la care vor rămâne indiferente de cele mai multe ori. Cred că lucrul ăsta te ambiționează să te zbați pentru interesul lor, căci e firesc să vrei mereu ceea ce nu poți avea.
De ce șapte pisici? Nu știu. N-am întrebat. Poate pentru că au lăbuțe drăguțe, pentru că sunt pufoase, pentru că nu acceptă refuzuri sau poate pur și simplu pentru că s-au adunat și au uitat să mai plece. În plus, aici au mâncare, au apă, au jucării, au litiere, iar când se satură de patru pereți sau de quality time în familie, au voie să hoinărească. De ce ar pleca definitiv? Poate doar pentru că nu au prea mult spațiu personal sau pentru că trebuie să-și împartă atenția cu frații și surorile. Pe lângă asta, din câte știu eu, nu noi ne alegem pisicile, ci ele ne aleg pe noi, iar așa ne putem trezi implicați, la un moment dat, în relații complicate.
Iubesc pisicile și ma uit destul de des la filmulete cu ele., sunt asa de haioase. asa de iubitoare
Nu avem de ales. Pufoșenia lor ne acaparează. Chiar și așa, nu toate sunt iubitoare. Ajung vedete doar alea care dau bine la cameră.
O aventură! Nu cred că m-aș fi descurcat cu șapte pisici. Eu dintotdeauna am fost de părere că animalele au nevoie de spațiu și cel mai bine le este când sunt libere. 🙂 tot vreo 6-7 pisici ne vizitează și pe noi zilnic, un motan și puii lui, deja mari, merg din casă în casă să facă rost de hrană. Motanul cere și apoi îi cheamă.
În curând vă vor vizita motanul, puii și nepoții! :))
Să-ți mai spun că una dintre pisici iese noaptea din apartament, vine la etajul meu și mă strigă? Nu știu dacă de dor sau de nemulțumire…
Probabil de dor. Te-ai descurcat foarte bine cu ele. Mă aștept și la nepoți de-acum. Eu mă bucur că vin. Nu stau la mângâiat deși Motanul era pui când ne-am cunoscut și era vai de el, numai piele și os. Ne pregateam să plecam în vacanță și i-am dat tot din frigider. Apoi ne-a așteptat. 🙂
Mi-a spus cineva că o pisică nu uită niciodată o faptă bună. Datorită drăgălășeniei, ar mai găsi mâncare și în altă parte. Cu siguranță vine la voi pentru companie și pentru că are încredere în voi. Dacă motanul vă tot vizitează, înseamnă că vă consideră deja parte din haita lui.
Si acum tin minte ca atunci cand am implinit 11 ani mi-am rugat parintii sa ma lase sa o aduc in casa pe o pisica pe care am gasit-o in fata blocului.
Iar parintii mi-au indeplinit dorinta. Le-am spus ca nu imi doresc nici un cadou, mi-o doresc pe ea. Si timp de 15 ani ea a fost Tiki mea draga.
Asadar iubesc pisicile si la parinti am 6 pisici de care ai mei se ocupa cu drag.
Nu am avut niciodată un animal de companie. De-a lungul timpului, am adunat și eu pisicuțe, păsări și cățeluși de pe stradă, însă nu i-am putut păstra. Mă bucur că ai avut parte de o Tiki. 🙂
Nu stiu cum te-ai descurcat cu 7. Eu am o catelusa si e putin dificil 😀
Nici eu nu știu cum am reușit. Deja mă simt ca un fel de prințesă a pisicilor. :))
Daca mai stai mult cu ele, iti vor si raspunde, in felul lor. Eu cresc pisici de 40 de ani, acum am 6 bucati si cu toate ca au mofturile lor, mi-s dragi de numai pot!
Spre deosebire de câini, am observat că pisicile sunt mai selective în interacțiunea cu ființele umane. Mai mult decât atât, ele oferă atenție și dragoste cu lingurița. Poate așa au învățat, la școala mâțelor, că pentru a-ți determina omul să te slujească fericit toată viața, trebuie să pari neinteresată de ofrandele sale. Glumesc, desigur. Dintre toate animalele, cred că pisicile ne seamănă cel mai mult la capitolul personalitate. De aici și relația asta cu suișuri și coborâșuri.
Măi, pisicile nu sunt tocmai preferatele mele, dar articolul tau a fost tare dragut. Felicitări!
Poate că încă nu ai întâlnit pisica potrivită! 🙂
O adevărată aventură, draga mea. Ador pisicile și ador felul cum ai scris articolul. Bv