Turkish delight literar

Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș s-ar răsuci în morminte dacă ar ști că m-a impresionat povestea unor turci. Asta e, n-am ce să fac, nu e vina mea că de sub condeiul lui Ayșe Kulin a ieșit o telenovelă cultă de care am prins drag.

Dacă sintagma îți rănește orgoliul de cărturar, hai să fim academici și să spunem că avem în fața noastră un roman istoric în care găsim echilibrul dezirabil între document și poveste de dragoste. Acum, nu te aștepta să dai peste o iubire mai siropoasă decât baclavaua, căci nu e cazul. Citind printre rânduri, descoperi că autoarea nu-i acordă exclusivitate iubirii romantice, ci evocă și alte forme ale sale: față de semeni, cultură și țară.

Selva și Rafo se iubesc. Ce frumos, nu-i așa? S-au “îndrăgostit știind clar de unde vine fiecare.” Ea este musulmană, iar el este evreu. Din motive evidente, familiile lor nu-i vor împreună. ”Da, religia înseamna atâtea lucruri minunate! Firesc era să facă parte din  viață, nu să fie folosită pentru a dezbina oamenii. Nu se putea ca oamenii de religii diferite să se iubească între ei?”. Același lucru mă întreb și eu. Dacă iubirea este fundamentul religiei, de ce confesiunea pe care o avem sapă canioane între noi și ne învrăjbește?

Revenim la trenul nostru. Așadar, să avem oare de-a face cu versiunile turcești ale Julietei și ale lui Romeo? Nici vorbă! Îndrăgostiții noștri nu sunt nici pe departe atât de dramatici, ci își iau viața în piept și se afundă în exil. Cei doi se înstrăinează de familie și de țară pentru a se stabili la Paris. Din păcate, acolo nu domnește romantismul, ci invadează nemții. Cum era și firesc, Cel De-al Doilea Război Mondial începe să aibă ecouri în destinele personajelor noastre.

Sabiha și Macit se iubesc? Nu prea mai au timp. Macit este foarte ocupat la Ministerul de Externe. Face parte din comandamentul general, într-o periodă în care Europa se află pe un butoi cu pulbere, iar Turcia încearcă să rămână neutră. În același timp, Sabiha trăiește o dramă personală. Ea se simte singură, plictisită și vinovată de pericolul în care a ajuns să se scalde Selva. Acest lucru îi afectează viața de familie, respectiv relațiile cu soțul și fiica sa, însă “Suferințele personale ajunseseră o picătură în ocean, pe lângă grijile care apăsau țara”.

Tarik iubește și el, însă în secret. Și-a construit un ideal feminin și pare-se că nicio altă domnișoară nu merită să fie suită pe piedestalul admirației sale. Pentru că e singur, este detaşat în Franţa, ca secretar adjunct la Ambasada din Paris. Pe lângă faptul că lucrează din greu pentru a avansa profesional, el dă dovadă şi de empatie. Dacă iniţial primeşte misiunea de a avea grijă de Selva, ulterior se trezeşte într-o rețea de ajutorare a turcilor care voiau să se întoarcă acasă după ce nemții atacă Franța. Așa ajunge să se bucure, într-un final, de dragostea împărtășită, însă până când?

În roman sunt introduse, la tot pasul, noi personaje, iar până la final aflăm poveștile și caracteristicile tuturor. Din punctul meu de vedere, nu putem spune că avem unul sau doi protagoniști tradiționali, ci mai degrabă că în fiecare capitol/episod ne concentrăm asupra unui caracter. Nu avem personaje importante și personaje mai puțin importante. Astfel, totul se desfășoară ca într-un serial: Selva supraveghează strada, apoi o vedem pe Sabiha e la psiholog, Tarik merge la date și Macit la întrunirea de la Cairo. Străbatem Paris – Marisilia – Ankara – Instanbul – Cairo cu viteza gândului!

Acțiunea romanului este discontinuă. Un cititor novice ar putea crede că avem de-a face cu o subliniere a ideii de haos sau că, pur și simplu, autoarea a trântit, într-un draft, toate ideile pe care le avea pentru a fi sigură că nu uită vreun fragment de revelație. De fapt, alternanța temporală, o caracteristică specifică romanului istoric, servește ca suport pentru a extrage caracteristicile personajelor și a înțelege cum s-au format și au evoluat relațiile dintre acestea. Spre exemplu, avem episoade de tip flashback care dezvăluie lucruri surprinzătoare despre natura problemelor emoționale cu care se confruntă Sabiha.

Scriitura este simplă, ușor de urmărit și de înțeles, poate pentru că se pune accentul pe încărcătura emoțională a contextului. Nu avem zorzoane stilistice, lucru datorat, probabil, formării profesionale a autoarei. Detaliile sunt limitate la strictul necesar, adică suficient încât să ne stârnească imagianția, iar ritmul este unul foarte alert. Trecem rapid prin fapte și emoții. Avem episoade tensionante și episoade în care ni se calmează pulsul. Cât despre personaje, ele se înscriu în niște tipare clasice: femeia căsătorită și plicitsită în jurul căreia roiesc bărbații, soțul care lucrează prea mult, bărbatul care nu se consultă cu partenera când vine vorba de luarea deciziilor importante, fiica răzvrătită, nemții răi și sadici, francezii neputincioși, evreii neajutorați, dar buni negustori, iar turci, ei bine, ei sunt vizionari, salvatori și consumatori de ceai. Chiar și așa, personajele au substrat, doar că nu ne sunt dezvăluite integral, ci suntem lăsați să facem descoperiri pe cont propriu. Poate că autoarea dă impresia de neglijență, însă mai degrabă tind să cred că nu vrea să facă toată treaba în locul nostru, ci vrea să ne încurajeze să gândim și să simțim mai departe de ceea ce stă scris în carte.

Empatia de care dau dovadă turcii este remarcabilă. După ce Franța este invadată, Turcia încearcă să-și protejeze toți cetățenii, indiferent de religie. În Franța, lucrurile sunt destul de categorice. Dacă nu ai pașaport turcesc, ai un bilet dus către moarte, cu o escală terifiantă în lagăr. Pe cont propriu, dar și în echipă, Selva, Ferit, Tarik și un grup de diplomați turci își asumă misiunea și riscurile care vin la pachet cu salvarea semenilor (și nu numai) aflați în pericol. Originea turcă, oricât de îndepărtată ar fi ea, și cunoașterea vagă a limbii înseamnă o șansă în plus pentru a scăpa de Gestapo.

Marea adunare se face la Paris. Sunt așteptați oameni din toată Franța. De acolo urmează să plece Ultimul tren spre Istanbul. Chiar și așa, lucrurile nu sunt atât de simple. Într-un timp scurt, cei care nu sunt turci, dar vor să se salveze, trebuie să învețe cum să fie turci. Mai exact, să memoreze paragrafe din Coran și propoziții esențiale din limbajul de zi cu zi. De asemenea, importante sunt și detaliile stereotipale prin care s-au consacrat turcii: consumul excesiv de ceai, mătăniile, preferințele culinare etc.

Când numărătoare inversă începe, 176 de persoane non grata se pregătesc pentru ieșirea din exil. Jumătate dintre ele au cetățenie turcă, însă nu vorbesc turca fluent. Se fac strategii. Au nevoie de un conducător, cineva care să vorbească pentru ei. Și trenul, pe unde să o ia? Prin Germania? Elveția? Italia? Pe traseu sunt menționate Constanța și București! Yuhuu suntem și noi în carte!

Până la destinație, te trezești umblând prin compartimente, alături de personaje. Te împrietenești cu ele, le simți durerea, duhoarea și fericirea. Mâncați împreună salam, prăjituri uscate și beți vin. Și se lasă cu lecții de viață. Și pe la pagina 341 ți se vor umple ochii de lacrimi!

De ce să citești acest roman? Pentru că, în primul rând, când vine vorba despre cel De-al Doilea Război Mondial, niciodată nu aducem în discuție Turcia și modul în care a avut grijă de cetățenii săi și a încercat din răsputeri să le redea libertatea și demnitatea. Mai mult decât atât, indiferent că au fost înstrăinați de neam, turcii au rămas uniții, s-au mobilizat și oricât le-ar fi fost de greu, au încercat să se sprijine în momentele de cumpănă.

În al doilea rând, “Ultimul tren spre Istanbul” îți oferă acces la o cultură diferită. Turcia e din altă lume și simți asta la tot pasul: prin relația dintre personaje, mentalitățile prezentate, scriitură etc. Cultura ei nu se limitează doar la cafea la ibric și dansuri din buric. Cele două elemente nici măcar nu sunt pomenite în poveste.

“Ultimul tren spre Istanbul” nu e despre romantismul întârziat, ci mai degrabă despre regăsirea identității naționale, despre patriotism, mobilizare și despre impactul răzbiului asprea relațiilor interpersonale. E despre forța interioară și forța colosală de care dă dovadă poporul când conlucrează pentru un interes comun. Tot drumul acesta este, de fapt, o lecție de viață în care au ocazia să te redescoperi, dar și să-i descoperi pe cei de lângă tine.

Mulțumesc, Nemira pentru contribuția delicioasă adusă asupra “Dozei de C”!

Keyifli yolculuk!

 

Romanul “Ultimul tren spre Istanbul” a apărut la Editura Nemira și poate fi achiziționat de aici.