Am fost la HomeFest și am stat cu ochii pe perete

Nu știu ce-am păzit din 2014 încoace, însă abia în urmă cu vreo două săptămâni am aflat despre existența HomeFest. Mai bine mai târziu decât niciodată ai spune, însă nu când orice spectacol la care vrei să participi e sold out. Spre bucuria mea, am prins ultimul loc la Filme de cartier.

Din moment ce mă consider o creatură complexă și profundă, dar și o stalkeritză amatoare, mi-am zis că e musai să particip la o experiență culturală care se anunță a fi inedită, cu atât mai mult dacă este  vorba despre o proiecție de filme observaționiste. Poate mai învăț câte ceva. În plus, accesul la evenimentele din cadrul HomeFest se face pe bază de carte, o ofertă avantajoasă pentru actuala mea situație financiară.

Da, trebuie să o ai carte la tine, pe care să fie scrisă o dedicație către o persoană căreia ți-ai fi dorit să-i spui ceva și nu ai apucat sau reușit din diverse motive. Paginile cu dedicațiile sunt transformate într-un proiect artistic pentru viitoarea ediție a festivalului, iar cărțile strânse vor umple rafturile unor biblioteci din mediul rural. E fain că, pentru a pătrunde în intimitatea locuinței cuiva, spre a participa la un act de cultură, nu e necesar să-ți cumperi bilet, ci trebuie să realizezi un lucru intim, să dăruiești o carte, pe care ți-ai așternut sentimentele.

M-am conformat instrucțiunilor pe care le-am primit prin e-mail. N-a fost dificil să aleg o carte, cât a fost să concep o dedicație și să mă decid pe care pagină să o scriu. Am citit în codul bunelor maniere că, dacă nu sunt eu autorul unei cărți, nu am voie să-mi mâzgălesc inepțiile pe ea, ci trebuie să le scriu pe o hârtie frumoasă. Cu riscul de a părea că nu am cei șapte ani de acasă, mi-am luat libertatea de a pune pixul să lase dârele gândurilor mele direct pe carte, așa cum procedez atunci când mă gândesc la prietenii mei.

Era joi. Ploua. Nu aveam umbrelă, dar aveam un soi de tahicardie pentru că alergasem, deoarece eram în întârziere. Când am ajuns la locul stabilit, adică în fața Facultății de Filosofie și am văzut că sunt câțiva tineri pe acolo, mi-am zis că alții au întârziat și mai mult, deci e totul în regulă pentru reputația mea de spectatoare.

A apărut Ioana, operatorul domestic cultural, adică gazda, însoțită de către o blondină amabilă, care a strâns cărțile și le-a pus în punga de rafie a unui tip. După câteva minute de așteptare, toată lumea a purces către locuința Ioanei, locul în care avea să fie proiecția Filmelor de cartier. Am descoperit că, în Grozăvești, nu sunt doar cămine, ci și clădiri cu apartamente mișto.

Ioana, gazdă bună, le-a permis musafirilor să-și nenorocească plămânii cu țigări. Pe blatul din bucătărie erau semințe, bere, vin, whisky și ceai de mușețel. Fiecare invitat stătea cu câte un pahar în mână sau o țigară în gură și era prins vizual și/sau verbal într-o conversație. Așa am început să mă gândesc la importanța bucătăriei, ca spațiu de socializare, în tradiția nescrisă a românilor, la curajul Ioanei de a primi în casă oameni pe care nu i-a mai văzut niciodată și la curajul meu de a merge în cuibul unui om cu care abia am schimbat câteva cuvinte. Desigur, participanții la eveniment nu aveau profiluri de sociopați și nici Ioana nu părea capul unei rețele de prostituție ca să mă simt în pericol, așa că nimeni nu avea motive de spaimă.

Sala de proiecții, adică sufrageria, era spațioasă, amenajată cu gust, într-o manieră simplă, dar creativă, cu șezlonguri, canapele, o  umbrelă, un raft pentru cărți, perne și pernuțe. La momentul începerii evenimentului propriu-zis, fiecare individ s-a cuibărit după bunul plac și și-a îndreptat ochii către pereți, căci acolo erau proiectate filmele.

Primul film a fost Te iubesc. Nu știu care a fost mesajul, nu știu dacă filmarea a avut același înțeles pentru toată lumea, dar eu m-am gândit la cum trece viața pe lângă noi și la cum trecem noi, în viteză, prin ea. De asemenea, m-am gândit la importanță, importanța pe care o are fiecare individ și existența sa pe lumea asta. Erau scene filmate pe Bulevardul Unirii, cu fundal sonor de San Francisco și Somnoroase Păsărele.

Al doilea film a fost Vecinii. Să nu-mi spui că niciodată în viața ta, atunci când ai stat la geam sau ai ieșit pe balcon, nu te-ai uitat  către blocul de vizavi, pentru a vedea ce fac vecinii. Câte apartamente, atâtea povești, unele picante, altele banale, omuleți peste omuleți, detalii peste detalii, până când îți obosesc ochii, nu mai știi pe care fereastră să privești și nici tu nu mai ești convins de ceea ce vezi.

Al treilea film, Tomis Nord Blues, a fost un pic cam lung pentru gustul meu, însă a surprins diferite tipologii umane, valabile și astăzi și m-a făcut să-mi dau seamă că, uneori, omul nu mai are timp sau răbdare să privească. Filmările aveau aerul anilor `90. Nu-l condamn pe realizatorul filmelor, Mugur Grosu, pentru durata creațiilor sale. Știu cât e de  greu, pentru un artist, să-și ciopârțească munca. Mă usturau ochii de oboseală, mi-am luat pentru o clipă privirea de pe perete și m-am uitat la oamenii din jurul meu. Cred că așa arătau și serile de filme vazute pe video, din vremea comunismului. Oamenii care se știu între ei și oameni care se văd pentru prima oară, uniți de curiozitate și de dorința de a-și lărgi perspectivele.

Dacă n-ai aflat până acum, HomeFest este primul festival artistic care se defășoară în locuinețele unor oameni amabili. Mai exact, piese de teatru, dans contemporan, filme, workshopuri și concerte au loc în case și apartamente. HomeFest este un proiect inițiat de Lorgean Theatre, marca homemade culture, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN), și aduce arta în spațiul domestic încă din 2014.

Din punctul meu de vedere, HomeFest este un festival care rupe bariere în rutină, gândire și comunicare. Totodată ar putea reprezenta o manifestare artistică de neînțeles pentru cei care nu pot gusta altceva.

Sursă foto: HomeFest