Deși în formarea mea profesională am parcurs studii de gen la nivel academic, parcă o iau razna când văd că sub pretextul ideii de political correctness, lumea se transformă într-un spectacol de varietăți. Fie că vorbim despre cataclismul care pare că a nimicit posesoarele de cromozomi XX din Olanda și l-a împuternicit astfel pe Rick să-și reprezinte țara la Miss Univers, fie că vorbim despre transgenderii care participă la competiții sportive feminine și, în baza avantajului biologic, câștigă, identitatea de gen a ajuns, de fapt, o cacealma la adresa umanității. Pe alocuri chiar plouă cu un amestec de 95% apă, 2% săruri minerale și 3% substanțe organice peste realizările, sacrificiile și întreaga existență a cisgenderilor.
Iertată să-mi fie obrăznicia, însă la problema egalității de șanse între femei și bărbați pare-mi-se că s-a mai adăugat și factorul transgender.
Egalitate de șanse între femei și bărbați…și transgenderi
Nu sugerez ca transgenderii să aibă țara lor înconjurată din toate părțile de ape, să nu-i acceptăm în cafenele, să le interzicem vata de zahăr pe băț sau să nu le dăm voie să meargă la facultate. Putem trăi în comuniune, desigur, fără a ne uita la ei ca la extratereștri. Putem arăta empatie, căci este evident că oamenii suferă pentru că se consideră captivi într-un corp pe care nu-l consideră al lor. Totodată sunt de părere că ar avea mai multă priză la public dacă și-ar vedea de treburile lor, în liniște, în competiții sportive sau de frumusețe special create pentru ei. Din păcate, câtă vreme vorbim despre incluziunea invidivizilor al căror gen nu este corelat cu sexul biologic în grupuri sportive (și nu numai) în care există o sincronizare între cele două concepte, nu putem vorbi despre echitate. Un bărbat nu poate fi cea mai frumoasă femeie. Un bărbat nu ar trebui să vâneze locul unei femei. Un bărbat și o femeie nu pornesc niciodată pe picior de egalitate la linia de start. Altfel, în creiere, prăjituri și filme ne putem întrece oricând.
Tu ce vrei să te faci când vei fi mare: pompier, motostivuitor sau câine?
În mod surprinzător, promovarea indivizilor a căror identitate de gen este necorelată cu sexul biologic a devenit o banalitate. Ceva cu adevărat diferit am citit pe euronews.com. Toco, un japonez excentric, și-ar fi dorit încă din copilărie să devină câine. După ani buni de la terminarea școlii, individul și-a îndeplinit visul. Nu a devenit medic, profesor, comerciant sau bucătar, ci collie. Omul a cheltuit aproximativ 12.800 de euro pe un costum suprarealist de câine. Vestimentația mai mult decât elaborată a fost realizată în 40 de zile de compania Zeppet, renumită pentru crearea de costume, figurine și sculpturi pentru televiziune și industria cinematografică. Marea realizare a fost marcată, anul trecut, cu deschiderea canalului de YouTube I Want To Be An Animal unde Toco are, în prezent, 47.8 K de urmăritori și postează clipuri în care poartă ineditul costum și desfășoară, evident, activități de patruped. Japonezul a cunoscut cu adevărat stupefacția lumii abia recent, când a făcut prima ieșire în public. Grozăvia a fost documentată de o echipă de la RTL și, desigur, publicată pe canalul personal al japonezului. Clipul a strâns 7.1 milioane de vizualizări. În ritmul ăsta, în cât timp credeți că își recupera Toco investiția?
Strategie de marketing?
Tot specialiștii de la Zeppet l-au ajutat și pe conaționalul lui Toco, inginerul Toru Ueda, să-și îndeplinescă visul de a deveni lup. Bărbatul, în vârstă de 32 de ani, a dat 23000 de dolari pe un costum cât de poate de realist. “Când îmi port costumul, simt că nu mai sunt om”, le-a mărturisit japonezul jurnaliștilor de la The Times.
Recunosc, povestea lui Toco mi-a dat impresia că omul e un doar un vlogger disperat care nu știe ce să mai facă pentru a-și promova canalul de YouTube. Când am văzut că nu e un caz izolat și că a mai apărut un flăcău care nu se simte Homo sapiens sapiens, am început să mă întreb dacă nu e cumva vreo campanie genială de publicitate dusă la un nivel extrem. M-am gândit și că ar putea fi o dovadă că în ciuda AI, mâinile dibace încă mai pot face lucruri fantastice când vine vorba despre transfigurare. Și, recunosc, deși mi-aș dori mult să fie asta, aici e vorba doar despre țăcăneala unor oameni cu bani.
Grădina social media e mare, ne-am convins deja de asta. Poate nu știai, însă există un bărbat care se identifică ca fiind fetiță de șase ani, iar un altul care se crede broccoli. Există o femeie care se identifică ca fiind șoim cu coadă roșie, o altă cucoană se consideră cal, iar o altă individă se simte sirenă. Niciunul nu-mi pare mai confuz decât un drag queen care se consideră piesă de mobilier.
Ce-i cu oamenii ăștia și cum de au atât de mult timp liber?
Sursă imagine reprezentativă: freepick.com
Viktor & Rolf, la granița dintre avangardă și șagă?
Clubul Cicălitoarelor Anonime
