Credeai că e ușor să fii imbecil? Ei bine, află că nu e chiar floare la ureche. De fapt, e atât de greu încât nimeni nu a reușit să ecranizeze Conjurația imbecililor, capodopera literară a lui John Kennedy Toole. Pretendenți la titlurile de producător și regizor, reticenți, ce-i drept, există, însă distribuția reprezintă adevărata provocare. Oricât te-ar iubi Hollywoodul și lumea întreagă, nu poți afișa autenticitatea unui imbecil fără a înțelege și a trăi măcar o fărâmă din filosofia acestuia. Totodată, piedicile în calea peliculei sunt puse și de sinuciderea autorului. Pesemne că nimeni nu-și asumă riscul de a fi bântuit de o fantomă dezamăgită de piața editorială.
Relația cu această carte este foarte simplă. Dacă nu te lovește dragostea încă de la prima răsfoire, n-o să-ți placă niciodată. Un neinițiat în arta sarcasmului și a ironiei nu va reuși să se alăture conjurației, însă un persiflator profesionist se va infiltra, cu bucurie, printre imbecili, fără să simtă că-i este insultată inteligența.
O altă probă de foc pentru cititor este abilitatea sa de a citi printre rânduri. Toole lasă de înțeles mai multe lucruri decât a scris. Dacă ai curiozitatea să citești scurta biografie din ediția tipărită de Polirom și deții câteva cunoștințe despre activitatea lui Freud, poate și un strop de imaginație, nu e greu să-ți dai seama că autorul folosește umorul pentru a se confrunta cu propriile probleme și anxietăți. Astfel, nu excluzi ipoteza că Ignatius nu este altcineva decât alter-egoul lui Toole. Interesant este faptul că a ales să se proiecteze nu ca un cavaler, un soare sau un macho, ci ca un antierou caraghios, dar complex.
Ignatius J. Reilly stă bine la capitolul personal branding. Ceea ce este tricoul gri pentru Zuckerberg, e căciula de vânătoare pentru grasul nostru. Pe lângă asta, Ignatius și-a însușit și alte elemente vestimentare care nu doar că îl fac recognoscibil pe străzile din New Orleans, dar și oferă indicii cu privire la felul lui de a fi.
Deși trăiește în anii `60, protagonistul poate fi considerat un inadaptat social
Cu toate acestea, s-ar putea să descoperi că aveți lucruri în comun. Spre exemplu, Ignatius este pasionat de creative writing. Zi de zi, bate câmpii și colile cu idei despre Evul Mediu, despre piața muncii și despre degrada(n)ta societate în care trăiește. Mersul la cinematograf reprezintă o altă pasiune. Ignatius nu ratează niciodată ocazia de a comenta cu dușmănie un film.
În ciuda faptului că este gras, neîngrijit, trufaș, nonconformist, paranoic, fanfaron, hedonist și mojic, Igantius are un farmec aparte. Myrna Minkoff, prietena lui din facultate, remarcă asta înaintea noastră. Să fie oare vorba despre ochii lui și albaștri, și galbeni? Condeiul cu care o incită în fiecare scrisoare (Ntz ntz! Nu te gândi la prostii!)? Cultura generală? Pornirile sindicaliste sau politice? Cei doi intră, fără să-și dea seama (oare?) într-un joculeț pervers în care deopotrivă se urăsc și își dau silința să se impresioneze reciproc prin activitățile profesionale pe care le desfășoară.
În prezent, viața mea personală trece printr-o metamorfoză. Sunt legat într-un mod extrem de vital de industria comercializării hranei și din această cauză am serioase îndoieli că voi mai avea timp în viitor pentru corespondența noastră.
Viața monotonă a lui Ignatius, împărțită între mâzgălirea foilor împrăștiate pe dușumea, mângâierea propriului crenvurst, mersul la cinema, mese copioase și exasperarea mamei, este dată peste cap atunci când în mica lui familie are loc un mic accident. Motiv pentru care, acesta trebuie să pună slănina la muncă și să strângă o sumă importantă de bani.
Dar cine să îl angajeze? Nu știe să facă nimic, iar CV-ul său nu este prea atrăgător. O primă tentantivă de angajare a avut loc, în urmă cu mult timp, la Departamentul de Cultură Medievală din Baton Rouge. Experiența s-a dovedit a fi cumplită. Pe lângă asta, drumul cu autobuzul l-a traumatizat pe viață.
Nici experiența de două săptămâni de la Biblioteca Publică nu a fost încântătoare. S-a încheiat atât de prost încât i-a fost retrasă legitimația de împrumut.
– Nu-mi place să vă decepționez, domnule, dar mi-e teamă că salariul nu este acceptabil. Un mare magnat din industra petrolului încearcă actualmente să mă ademenească, oferindu-mi mii de dolari ca să fiu secretarul său personal. Pentru moment nu sunt sigur dacă pot să accept concepția lui materialistă despre lume. Bănuiesc că până la urmă îi voi spune “Da”.
– Noi includem și douăzeci de cenți pe zi pentru biletul de tramvai, pleda domnul Gonzalez.
– A! Păi asta schimbă lucrurile, recunoscu Ignatius. Voi accepta să iau slujba temporar.
Pentru că Fortuna este neîndurătoare, Ignatius pune mâna pe un post de registrator la o fabrică de pantaloni demodați. Odată ajuns în câmpul muncii, protagonistul face tot ce poate pentru a sabota compania și a se întoarce la autoizolarea în care e ferit de mizeria societății, iar mămica îl poate cocoloși cu prăjituri. Din păcate pentru el, mămica nu mai e cine a fost odionioară. Dumneaei începe să aibă viață socială, să fie curtată de un pensionar înstărit, dar puțin țăcănit, și să ia decizii radicale care îl vizează pe odorul său.
A, hârtiile. Da. Dar când am deschis primul sertar astăzi dimineață, am fost întâmpinat de un șobolan mare care părea să fie în curs de a roade dosarul firmei de confecții Abelman. M-am gândit că ar fi indicat să aștept până se satură. Nu mi-ar plăcea să mă molipsesc de ciumă bubonică și să dau vina pe Levy Pants.
Ignatius nu se dovedește prea iscusit nici ca vânzător de hotdogi, însă măcar are ce îngurgita când se îndreaptă spre belele și mai mari.
În jurul antieroului gravitează o mulțime de personaje pestrițe care dau sarea, piperul și boiaua situațiilor comice: o mama alcoolică pe care o doare în cot, la propriu, pentru că are artrită, un polițist zelos care își face veacul prin toalete publice, o bogătașă care se joacă de-a psihologul, o domnișoară octogenară care așteptă un curcan și ziua pensionării, o antreprenoare cu procupări pornografice, o clientă falsă care visează să facă striptease cu papagalul, un homosexual pasionat de petreceri (ce supriză!) și haine second-hand, o gașcă de lesbiene furioase etc. Personajele sunt atât de bine conturate încât lasă impresia că ar fi inspirate din realitate, nu rupte din imaginație.
– Taci din gură! Ne-ai trimis pe o pistă greșită. Știi ce le facem noi celor care ne trimit pe o pistă greșită?
– Nu.
– Îi punem să stea în toaleta stației de autobuz.
– Da, domnule.
– Ai să rămâi acolo opt ore pe zi, până reușești să prinzi pe cineva.
Maică-mea, care e un fel de Miss Marple, a descoperit ieri-seară la mine în buzunare cotoarele mai multor bilete de cinema și azi nu mi-a mai dat decât bani pentru transport.
Mulți dintre cititori ar putea respinge Conjurația imbecililor sub pretextul că însumează cam tot ceea ce e politically incorrect pe lumea asta. Repulsia nu ascunde adevărul că, de fapt, avem de-a face cu o radiografie a lumii în care trăim. Nu putem nega existența homosexualității, a prostituției, a umilinței, a ignoranței, a degradării umane și a segregării sociale.
Ignatius îmbrăcă halatul, trecându-l peste cap. Pus pe deasupra pardesiului, îl făcea să arate ca un ou de dinozaur din care e gata să iasă puiul.
Mama lui fusese prost dispusă toată săptămâna, refuzând să-i cumpere bere, bătându-i în ușă când încerca să scrie, amenințându-l că vinde casa și se duce într-un azil de bătrâni.
Totodată, limbajul, pe alocuri vulgar, ar putea fi considerat ofensator de către pudibonzi. Nu e Bukowski, nu te panica. John Kennedy Toole are un stil care nu se aseamănă cu nimic din ceea ce am citit până acum. E natural, nu apelează la tehnici flamboaiante și nici nu folosește descrieri inutile. Interacțiunea personajelor este naturală și de-a dreptul delicioasă. Romanul are 428 de pagini, în care niciun cuvânt nu este în plus. Îți vine să sorbi totul dintr-o citire! Cu toate acestea, umorul poate fi gustat doar de către posesorii de IQ-uri ridicate.
În vreme ce tu faci ce-ți spune inima, Ignatius ascultă de valva sa. Să-i pregătească aceasta un final neașteptat?
Conjurația imbecililor (A Confederacy of Dunces), John Kennedy Toole, Editura Polirom, traducere de Lidia Ionescu.
Sursă foto: Polirom & Mediamodifier
Zero waste, lux sau necesitate?
Telefonul fără fir, varianta nordic noir
