Fără rezoluții

Pe principiul New year, new me, luna ianuarie lovește din toate părțile cu rezoluții. Nu știu dacă se întâmplă asta din cauza feed-ului optimist din Social Media sau a alcoolului consumat în cantități industriale de Revelion, însă, din câte am văzut, 2019 începe, la fel ca toți anii de până acum, cu fantezii referitoare la următoarele 365 de zile.

Astfel, ceea ce pare a fi o rezoluție se transformă, în scurt timp, în sindromul falsei speranțe. În studiul If at first you don`t succeed. False hopes and self-change (vezi American Psychologist, Volume 57, Issue 9), psihologii Janet Polivy și Peter Herman au ajuns la concluzia că acest lucru se întâmplă pentru că oamenii se supraestimează și își setează țeluri intangibile, nerealiste, uneori chiar ridicole. Mai exact, indivizii se angajează în schimbare, încep să înregistreze mici progrese, însă la un moment dat stagnează și nu mai pot depune eforturi pentru a-și atinge scopurile propuse. Ah și ce gust amar are eșecul! Se poate îndrepta chiar spre depresie!

Tot Polivy și Herman consideră că omul simte nevoia unei schimbări bazându-se pe faptul că aceasta este ușor de înfăptuit, va oferi mai mult control asupra propriei vieți și, cel mai important, va aduce o mulțime de beneficii care, în mod normal, nu au nicio legătură cu ea. Spre exemplu, Dănuț își propune să meargă la sală sperând că dacă va face mușchi, iar fetele vor sări pe el; Corina intenționează să țină regim, deoarece își imaginează că dacă va slăbi, va deveni asistentă TV și își va găsi un iubit potent financiar.

Eu consider că omul eșuează nu pentru că a subestimat munca necesară atingerii unui obiectiv, ci pentru că schimbarea în sine este dedicată altcuiva, nu propriei persoane. Știu că e un clișeu cât casa, însă dacă vrei cu adevărat să produci o schimbare în propria-ți viață, schimbarea trebuie să fie, în primul rând, pentru tine însăți. Mai mult decât atât, nu trebuie niciodată să-ți dorești să devii o altă persoană, ci mai degrabă să atingi cea mai bună versiune a ta. Astfel, schimbarea ar trebui să fie, de fapt, o îmbunătățire. Și nu, nu e cazul să ți-o impui, ci trebuie să vină natural.

Totodată, de ce ai simți nevoia unor rezoluții? Pe lângă faptul că asasinezi limba română (dorințele sau obiectivele nu-ți mai plac), îți folosești imaginația într-o direcție cu totul și cu totul greșită. Dacă în loc să-ți programezi viața la început de an, ai scrie un roman de ficțiune, ai fi cu mult mai câștigată și, cine știe, poate că editurile ar face măcel pentru cartea ta.

Nu spun să fii o haimana fără planuri de viitor, însă n-ar strica să ai în vedere că lista de obiective pe care o scrii la începutul anului nu face nimic altceva decât să te împiedice să-ți trăiești viața. Ești nostalgică atunci când privești spre trecut, visătoare când te gândești la viitor, însă uiți să trăiești aici și acum. Cu ochii la destinație, pierzi din vedere puterea prezentului și trec pe lângă tine oameni, locuri și oportunități.

S-ar putea să fii surprinsă, însă am realizat cele mai multe lucruri fix atunci când am încetat să-mi mai setez obiective. La finalul lui 2017 am decis să nu-mi mai programez nimic pentru următorul an. Ce mi-a adus 2018? Ei bine, a fost anul superlativelor: am atins cea mai bună formă fizică de când mă știu (alimentația vegetariană se împacă foarte bine cu antrenamentele la sală), am avut cea mai tare zi de naștere (vacanță la Disneyland), am obținut cel mai tare job pe care nici nu visam să-l am înainte de a împlini 30 de ani (desigur, a trebuit să-mi asum niște riscuri), am reușit să citesc într-un an cât nu reușisem în ultimii trei, am participat la cele mai mișto cursuri de marketing etc.

În 2018 am reușit să-mi fac ordine în viață. Am renunțat fără strângere de inimă la lucrurile de care nu aveam cu adevărat nevoie și la oamenii toxici. Am râs, am plâns, am fost dezamăgită și am dezamăgit, am călătorit, am greșit, (m-)am surprins, am căzut, m-am ridicat și am luat-o de la capăt. A fost un an bun. Cel mai bun de până acum, însă simt că 2019 îl va întrece.

Marius, taximetristul care m-a preluat de la Dristor, e de acord cu mine. Făcând abstracție de faptul că îmbătrânea cu câte trei ani la fiecare semafor (da, îmbătrânea la propriu, de la 32 de ani a ajuns să-mi spună că are 38), a punctat ceva foarte interesant: în general, omul își dorește mereu mai mult, și mai mult, și mai mult, chiar dacă asta înseamnă să calce pe cadavre.

Din câte am văzut și eu, dorința aceasta de a avea mai mult este de cele mai multe ori una mecanică, pentru că așa a rânduit societatea, nu pentru că individul simte cu adevărat că ar avea nevoie de acele lucruri. Pentru a fi fericiți avem nevoie, de fapt, de atât de puțin…

Ai tinde să râzi de mine pentru că primesc sfaturi de la un taximetrist, însă dacă nici dumnealui, care lucrează în ture de noapte, nu are contextul perfect pentru a filosofa, atunci cine să mai aibă?

Obiectivele pe care omul și le setează la începutul anului nu fac nimic altceva decât să-i hrănească permanent nemulțumirile și să le transforme în frustrări. E imposibil să bifezi toate rezoluțiile pe care ți le propui într-un an. Eu niciodată nu le-am bifat pe toate, abia dacă le-am atins pe sfert.

Și dacă reușești într-adevăr să-ți bifezi toate rezoluțiile, ce-ți rămâne de făcut apoi? Petreci? Te apuci de altă listă?

Știu că până acum am bătut din picior și am spus Bla-bla, un an fără rezoluții. M-am răzgândit. Am o singură rezoluție: să fiu fericită!