Mămăica, tataie, mărgelele și caramela

Copiii ascultă de părinți, însă părinții părinților ascultă de nepoți. Prin urmare, dacă forțăm un pic logica aristotelică, este limpede că mamaie și tataie mi-au conferit autoritatea supremă în ierarhia familială. Cu toate acestea, nu transferul de putere m-a făcut să-i iubesc atât de mult.

Te-ai întrebat vreodată de ce există o pereche de oameni deosebiți pe care îi numim mamaie și tataie, și nu bunicul și bunica? Pentru mine, lucrurile au fost simple. Pe dumnealor i-am considerat al doilea set de părinți sau, mai degrabă, un bonus pe care l-am primit de la viață pentru că mama a ales să fie prezentă, iar tata, preocupat de frământările sale interioare.

Mamaie, mămăica mea dragă, e cel mai bun povestitor pe care l-am întâlnit vreodată. Deși avea doar cinci clase, obișnuia să-mi spună cele mai frumoase povești. Îmi plăcea la nebunie faptul că își schimba vocea pentru a interpreta fiecare personaj în parte. Așa mă ajuta să-l vizualizez, să mă împrietenesc cu el și, după caz, să iau parte la năzdrăvăniile lui. Detaliile despre personaje și acțiuni erau nelipsite. Ba chiar mă lăsa și pe mine să contribui. Îmi plăcea că avea încredere în mine să fac un lucru atât de important. În viziunea mea, să spui povești e la fel de important ca a face ciorbă sau plăcintă. Trebuie să știi ce ingrediente să folosești, cum să le amesteci și când să te oprești. Ambele te hrănesc într-o formă sau alta.

Imaginația mămăicii mele nu se oprea aici. Dumneaei le dădea porecle tuturor oamenilor pe care îi cunoșteam, fie ei rude, fanfaroni, ignari, grobieni, mehenghi, prieteni sau dușmani. Îi imita într-un fel savuros, fără să obosească, iar cererile mele erau nelimitate.

Îmi plăcea să stau pe lângă mămăica atunci când gătea. Îmi dădea și mie aluat pe care îl frământam de parcă sațietatea unor burtici ar fi depins de asta. Ba chiar mă lua în serios și băga la cuptor preparatele mele. La un moment dat, am făcut o brânzoaică. Pornisem de la aluatul pregătit de mămăica, la care adăugasem ingrediente după bunul plac. Am fost surprinsă și totodată mândră să constat că din mâinile mele a ieșit ceva comestibil.

Mămăica mea punea la cale jocuri de rol năstrușnice pentru amândouă. Fiecare zi petrecută împreună era o nouă aventură. Eram mereu nerăbdătoare să văd ce mai inventează. Eram mereu curioasă ce hăinuțe a mai creat pentru păpușa pe care o ținea pe comodă, dar și pentru păpușile mele. Nu avea mașină de cusut, ci cosea de mână: rochițe, blugi, gecuțe și băscuțe în miniatură. Mă învățase și pe mine să cos. Coseam nasturi și bucățele de material, în speranța că voi reuși să fac hăinuțe pentru păpuși, însă, uneori, la final, descopeream că mă cam luase valul și, fără să vreau, cususem piesele vestimetare de pantalonii mei.

Țin minte că, odată ca niciodată, am pierdut foarfeca. Pur și simplu a căzut între canapea și perete. Ar fi trebuit să ridici piesa de mobilier cu o macara ca să poți recupera obiectul pierdut. Mi-am dat o palmă. Mi se înroșise obrazul. Nu știu de ce am făcut asta. Mămăica nu m-a lovit niciodată. Nici măcar nu m-a certat. Mămica era atât de bună cu mine încât nu voiam să o supăr cu nimic. Era parfumul de pâine caldă care se strecura din cuptor. În mod ironic, tocmai o necăjisem. Am văzut-o cum s-a întristat când m-a găsit răvășită în sufragerie. Pierderea foarfecii era nesemnificativă. Mămăica mă iubea atât de mult încât o mâhnea până și vântul când îmi sufla prea tare prin păr. Greșisem pentru că am considerat că trebuie să mă autoflagelez. Știam că a avut o copilărie nefericită și o viață grea, plină de sacrificii, însă mintea mea de copil nu reușea să înțeleagă de unde a învățat să fie atât de caldă și plină de iubire dacă nu a avut, la rându-i, o mămăică sau măcar o bunică? De unde izvora atâta dragoste și umor? De unde avea atâtea idei de răsfăț? Cine o învățase să frământe aluatul, să facă gogoși, plăcinte și fel de fel de bunătăți? Și de unde știa să gâdile atât de gingaș în talpă?

Mămăica avea o pensie mică, însă niciodată nu venea în vizită cu mâna goală. Îmi aducea mereu câte ceva dulce. De asemenea, de fiecare dată când o vizitam, îmi dădea niște bănuți. Dumneaei nu-mi refuza nimic în afara refuzului de a primi darul ei.

Mămăica era cochetă. Nu purta basma. Avea grijă de părul ei, de al meu și de al păpușilor. Purta cercei cu clipsuri și se îmbrăca simplu, dar cu gust. Ba chiar își personaliza hainele cu diferite dichisuri cumpărate de la mercerie. Nu știu cum făcea, dar avea mereu cei mai frumoși nasturi. Până și hainele pe care le purta prin casă aveau detalii pe care nu le mai zărisem la alte mămăici. Bineînțeles că acele de siguranță erau nelipsite.

Îmi plăceau conversațiile pe care le avea cu ficusul. Îmi plăceau lucrușoarele pe care le descoperam în debaraua ei. Mă fascinau până și decorațiunile (pușculițele în formă de pară și de căpșună, bombonierele de cristal, cutiile și cutiuțele, mileurile, bibelourile și alte mărunțișuri cu valoare sentimentală) pe care le răspândea prin sufragerie. Le schimba mereu locul. Oh și n-aș putea uita mărgelele atârnate în perete! Îmi plăcea să le port. Uneori, pe toate odată! Mereu mi-a fost clar că oriunde locuia mămăica, spațiul se transforma într-un muzeu cald al iubirii și al amintirilor. Fundalul sonor, revărsat de dansul acului pe vinil, suda suav zilele unei copilării perfecte.

Când m-am făcut mare și am început să merg la școală, tare mă mai bucuram în zilele în care mamăica mă aștepta la poartă. Știam că nu mă va obliga să dorm sau să mănânc ficăței de pui. Puteam să stăm la povești, poate chiar să mergem în parcul Tei unde m-aș fi putut da pe toboganul acela înalt.

Mămăica era o poveste. Dumneaei avea abilitatea de a iubi necondiționat, de a dormi cu bigudiurile pe cap și de a face ca totul să fie roz: ciorba, murăturile și viața. Din păcate, a trebuit să plece mult prea devreme. N-am apucat să-i colorez viața pe cât mi-aș fi dorit și nici să-i învăț rețetele. Îmi pare rău că nu am îmbățișat-o mai tare și mai mult ultima dată când ne-am văzut. Ziua în care a plecat, a fost ziua în care am descoperit, pentru prima dată, ce înseamnă să ai inima frântă. Fără să vreau, am necăjit-o din nou. Când eu sufeream, mămăica suferea și mai tare. Cu toate acestea, încă port în suflet recunoștința că am avut privilegiul de a fi Mădălinuța mămăicii.

Știu că în DEX nu există cuvântul mămăică. Nici nu trebuie. Știi de ce? Pentru că mămăică nu e un cuvânt. Mămăica e iubire. Se află în suflet. Iubirea nu se simte cu dicționarul.

Tataie a fost cel mai încăpățânat om pe care l-am întâlnit. Mereu a făcut doar ce l-a tăiat capul. Pe deasupra mai era și surd. De cele mai multe ori, dumnealui auzea doar ce îi convenea. Cu toate acestea, era amuzant și avea o minte brici. Nici dumnealui nu avea prea multă școală, însă avea în minte un stoc generos de ghicitori, întrebări de cultură generală și jocuri de perspicacitate. Mergeam împreună acasă la străbunica, însă acesta trebuia să fie secretul nostru, deoarece mamei nu-i plăceau astfel de vizite. Mergeam și la picnicuț, context în care tataie avea mereu câte un morcov dulce, special pregătit pentru mine. Morcovul avea coajă, așa că și ronțăiala trebuia să fie secretul nostru.

Încă din copilărie obișnuiam să fiu stresantă, însă tataie stătea foarte foarte foaaaarte bine la capitolul nervi și răbdare. Drept dovadă, era mereu pregătit să bifeze cererea mea zilnică “Tataieeeee, îmi dai o carte plină, plină, plină, plină cu poze și o caramelă?”. Când credeam că am rostit “plină” de suficiente ori, mă opream. Primeam cartea și caramela, apoi uitam să mai plec. Nu mă deranja că, de fiecare dată, cartea era, de fapt, un material religios pe care tataie îl cumpăra de la adunare. Avea ilustrații frumoase, iar asta e tot ceea ce conta pentru mine. Încă nu știam să citesc, dar îmi plăcea să-mi imaginez ce spuneau personajele, mai ales Zaheu, vameșul cel mic de statură. “Citirea” pozelor mergea de minune cu deglutiția caramelei.

Deși tataie își îndeplinea mereu îndatoririle, tot găseam, de fiecare dată, câte un motiv nesemnificativ pentru care să mă supăr pe dumnealui. Ba chiar aveam o regulă personală ca ieșirea mea din scenă să fie întotdeauna dramatică. Nici nu mai țin minte motivele nesemnificative pentru care trâneam ușa ca o mică furtună și spuneam revoltată că nu-l voi mai vizita niciodată. Tataie știa că glumesc și râdea în hohote. Știa că voi reveni în următoarea zi, apoi în următoarea și tot așa până când aveam să cresc și drumurile noastre să se despartă.

Tataie a râs și când am căzut în ligheanul în care își pusese la înmuiat una dintre cămăși. Când m-am ridicat, aveam pantalonii uzi și mama crezuse că avusese loc un alt gen de accident. Eram deja fetiță mare, iar un astfel de episod îmi putea strica reputația.

Tataie știa să gătească multe bunătăți, însă dintre toate preparatele lui, doar unul avea un loc special în sufletul, dar și în stomacul meu: purée de cartofi cu bânză. Încă mai caut gustul acela în farfurie. De-a lungul vieții, am avut ocazia să mânânc multe preparate sofisticate, însă signature dish-ul lui tataie se află pe podiumul plăcerilor gastronomice.

Dumnealui mă lua în cârcă și mă ducea prin parcuri și la muzee. Mergeam împreună și la Grădina Botanică. Acolo descoperisem o plantă insectivoră căreia nu-i plăcea să fie stresată. De fapt, oriunde mergeam descopeream ceva interesant. Tataie se băga în seamă cu toată lumea și așa aflam tot felul de informații.

M-am întrebat, de multe ori, de ce simt mâncărimi în palmă dacă nu scriu. Cu dâre albastre pe hârtie sau în format digital, eu trebuie să scriu. Nu pot să dorm dacă nu aștern undeva ideile care îmi tropăie prin minte. Și tataie scria tot timpul: manifeste religioase, dedicații pe cărți, cugetări pe bilețele sau în jurnal.

Mămăică și tataie nu reprezintă formule de agresiune urbană adresate bătrâneilor care ne încetinesc când ne grăbim să ajungem la serviciu sau la întâlnirea cu prietenii. Dumnealor sunt doi dintre stâlpii existenței fiecărui copil. Da, am copilărit la București, însă am făcut-o într-un mod frumos. Nu provin dintr-o familie înstărită, însă mămăica și tataie m-au răsfățat, uneori chiar peste măsură. Mi-au hrănit creativitatea, iar astăzi culeg roadele semințelor de care s-au îngrijit cu drag. Le sunt recunoscătoare pentru tot. Mi-au lăsat o moștenire care mi-a făcut viața frumoasă.

Sursă foto: canva.com