N-aș fi zis că e fecioară. La cum stăpânește arta seducției, mi l-aș fi imaginat scorpion, căci are așa un je ne sais quoi cu care te îmbracă în cutis anserina. Te atinge fără să te atingă, dacă mă înțelegi. Îți dezmiardă neuronii și măduva osoasă, apoi îți dai seama că ai cam uitat să respiri. Oare și el a uitat?
Spre rușinea mea, l-am descoperit abia anul trecut. De cum l-am văzut, brunet, creol și bărbos, cu pletele-i crețe, zâmbetu-i șugubăț și privirea de parcă mi-ar putea citi în suflet, mi-am spus că sigur e artist. Nu contează dacă modelează covrigi, vinde butelii, face shaorma sau spală mașini. Omul ăsta cu siguranță face artă în domeniul său de activitate. Glumesc. Avea viori în brațe. Doar nu sunt idioată, firește că mi-am dat seama că face muzică! Am vrut să sublinez ideea că artistul după chip se cunoaște. Ulterior, i-am cercetat munca. Mi-a dat senzația că are suficientă încredere în mine încât să-mi arate gândurile și sentimentele sale cele mai intime. Așa m-a cucerit definitiv.

Într-un final, am ajuns să-l văd de la balcon. Nu, n-am fost vreo Julietă întârziată, iar el nu a fost un Romeo penibil. Poate că nici locul de întâlnire nu a fost fantastic, dar el a schimbat totul și m-a făcut să uit de frig, de scaunul care îmi rodea coapsele și de aerul comunist al locului.
M-a convins că nu e ca ceilalți. Pe bază de arcuș, e mai tânăr, spiritual vorbind, mai nebun, mai pasionat și mai exuberant decât cei mai mulți dintre indivizii pe care îi cunosc. Când face o pauză, parcă trece la un alt pol, unul plin de umor și emotivitate.
Nu știu cât de reală e întâmplarea cu creatorul fictiv de viori, Alfredo Ravioli, dar povestioarele pe care mi le-a rostit, cu vocea aproape șoptită, dar pătrunzătoare, au fost de-a dreptul delicioase. Poate că da, poate că fac parte dintr-un scenariu bine pus la punct pentru a atinge inimi, cu siguranță le-a mai povestit și altor fete toate chestiile astea, însă e artist, îl iert că nu mă bucură doar pe mine.
Cumva redefinește eclectismul. Întreaga lui viață exprimă asta. E un violinist spaniol, cu origini armenești, născut în Liban. A cântat la nunți evreiești, a colaborat cu Boy George (deh, ale tinereții valuri) și a fost membru al Orchestrei Simfonice din Madrid.
Îmi place mult look-ul său rebel. Parcă ar fi oaia neagră a muzicii clasice. Te trec fiorii când te plimbă prin ritmuri orientale, grecești, clasice, gipsy și rock. Îi știe pe Bach, Paganini, Radiohead, Led Zeppelin și mulți alții, dar ți-i cântă în maniera lui. Mai presară un Misirlou și o Ciocârlie și parcă nu-ți mai vine să pleci. Brusc devii recunoscător pentru auzul care, în urmă ceva puțin timp, ți se părea ceva firesc.
Marți seară, la Sala Palatului, el și gașca sa, adică, Humberto Armas (violă), Jorge Guillen Del Castillo (vioară), Cristina Lopez (violoncel), Hector El Turco (percuție), Tania Bernaez Abad (contrabas), Nantha Kumar (tabla indiană) și Tony Carmona (chitară), au fost mai mișto decât o să fii tu vreodată. Mi-au creat o stare cum nici Kings of Leon, Maroon 5, Rihanna, Sia și niciun alt artist nu a mai reușit până acum.
Dacă ești suficient de deschis la minte, îl poți considera un avangardist. Cel mai bine ar fi să-l accepți așa cum e, un Ara Malikian autentic.
Sursă foto reprezentativă: stocksnap.io